Mi-e foarte rusine

Probabil vi se intampla si voua sa simtiti ca nu-i in regula sa tragi obloanele si sa baricadezi usile in urma ta, lucru pe care eu il fac de cativa ani, cu exceptia orelor in care muncesc si sunt nevoita sa iau contact cu oamenii, ba-mi mai scuip si-n san de cateva ori, ca ma sperie, dar ma sperie groaznic directia in care se indreapta totul, nu sunt pregatita pentru asa ceva. Atat de inadaptata sunt la viata asta, incat uneori simt ca m-a izbit ceva in moalele capului si trec zile bune pana ma mobilizez din nou. Iar dupa ce-mi revin (de cele mai multe ori fortata de niste imprejurari care nu asteapta dupa mine), incep sa ma cert ca-s prea intransigenta si, cumva, prea aroganta, ca-s oameni si ei si-ar trebui sa fac mai multe eforturi sa-i inteleg. Si dupa o lunga munca de lamurire cu mine, ma decid sa deschid usor usa si scot putin nasul in lume. Si cand scot nasul in lume, ce vad? Papushele!!!
Mie acum imi vine sa ma ascund de rusine. Nu pot nici sa comentez, nici sa satirizez, nici sa ma enervez. La modul cel mai propriu al cuvantului imi vine sa imi trag plapuma peste fatza si sa ma trezesc niciodata. Sau alta data, cand, prin nu stiu ce noroc, nu voi mai fi asociata, macar prin prisma sexului, cu asa ceva.
Realitatea este ca nu-mi voi reveni si nu ma voi adapta. Si nu le pot intelege pe “femeile” astea, oricat m-as stradui. Si iar mi se face greata. Nu mai e nimic de spus.