Mai zilele trecute m-a apucat un chef teribil de socializare, sa ies asa… sa mai vad locuri, sa mai cunosc oameni… si cum sex in grup nu mi se mai propusese de multa vreme, am decis sa dau curs primei invitatii la ” o cafea”. Ca io asa fac, din considerentul ca aleg pana culeg, am renuntat sa mai aleg. Si cand am chef de orasel, ies cu cine ma invita primul, cu conditia sa nu fie agramat si sa asculte manele. Oricum cafeaua mi-o platesc intotdeauna, va sa zica de obligatii nu poate fi vorba.

E, cu baietelul asta vorbeam de ceva vreme… cand pe net, cand la telefon, cand eu pe el, cand el pe mine… dar i-am tot infranat elanul, o data pentru ca mi se parea prea plin de el ( si am niste experiente vorbitoare in sensul asta ) si-n al doilea rand fiindca eu am chef rar, spre deloc.  Dar cum cheful imi venise, nu-mi ramasese decat sa-i provoc o invitatie si intalnirea fu gata.  Mi s-a parut de mare finete cand, in loc de mult prea uzata cafea, baietelul m-a invitat la un ceai. Eu… in ceainarii am mai fost… si cum sunt mare amatoare de arome sensibile, m-am bucurat foarte. Nu-mi place sa aleg eu locul, mai ales ca, dupa cum spuneam, intentia mea era sa mai vad locuri noi, prin urmare ” stiu eu o ceainarie misto pe la Cotroceni” venit din partea lui, ne-a scos din dilema.

„Intr-o ora e bine”, zic. Si in timp ce ma indreptam spre sifonier m-am gandit ca, mai bine iau un taxi, intrucat pe la Cotroceni s-ar putea sa nu am unde parca. Si pentru ca tot ma duceam cu un taxi mi-am zis ca e un moment bun sa port pantofii aia, cu tocuri foarte inalte, care ma impidica sa conduc. Deci ma imbrac in fusta, ca daca el e apt de fineturi, sa ma dea si pe mine feminitatea afara din casa.

Si-ajungem noi aproape simultan in fata ceainariei pe care n-o vedeam. Si n-o vedeam fiindca se afla la demi/sub-solul unei cladiri vechi, in curs de renovare, pe ai carei pereti am cautat zadarnic macar niste sageti. Si dupa ce m-am introdus, ca o doamna, in incinta ( in urma baietelului incaltat cu adidasi si imbracat in hanorac), observ ca toata lumea se uita la mine. „Ciprian” – ii ciripeste el ospataritei, care spune „da, aveti rezervare”. Si ne conduce intr-un soi de vagon de dormit, cu paturi suprapuse, din barne de lemn, unde constat cu stupoare ca locul „nostru” rezervat era la „etaj”. Ospatarita imi zambeste gales si i se adreseaza lui ” nu stiu cum o sa se urce doamna”. Doamna, adica eu, ramasese cu privirea tintuita pe niste perne inalte de 10cm, pe care urma sa ne asezam. ” Nicio problema”, zic… si-mi scot cu dezinvoltura pantofii, pe care ii asez frumos pe pernuta, inainte-mi, fara sa par prea deranjata de dusumeaua din mozaic rece care se strecurase prin ciorapii mei de plasa si-mi zic in sine ” hai, ca pot!”. Fac tzup, repede, cu speranta ca cei asezati deja in „paturile” de jos vor rata momentul si ma asez cuminte pe pernuta, in timp ce respiram adanc si numaram pana la 10.

Ceaiul a fost bun, dar s-a racit repede. Partea cea mai buna a fost ca am vazut niste copii frumosi, studenti probabil, care se priveau in ochi, purtau conversatii pertinente si nu epatau in niciun fel. De notat ca mai exista. Pe-ala micu’ nu l-am omorat, dar nici el nu m-a mai cautat. Asa-mi trebuie!