„Cu cat te gandesti mai mult la ele, cu atat le intelegi mai putin”. Cioran spunea asta despre femei (mare dreptate avea), eu constat ca-s o sumedenie de lucruri asupra carora pot extrapola concluzia lui, unul dintre ele fiind nevoia unor oameni de oameni. Dorinta unora de socializare este intotdeauna invers proportionala cu valoarea lor in societate. Cu cat este mai „neica nimeni”, cu atat simte o nevoie mai acuta de a-si defini nenumarate contacte pe care se straduieste sa le intretina pana la exasperarea celor in cauza. Si fiindca o neplacere nu vine niciodata singura, majoritatea indivizilor astora se insinueaza in viata privata a „prietenilor” lor cu tot felul de pretentii, de la impartasirea intimitatilor in cel mai mic detaliu, pana la acapararea timpului in mod nejustificat. Astia-s oamenii care, copii/adolescenti fiind, ma excludeau constant din cercurile lor „selecte”, pentru ca eu nu aveam niciodata picanterii de povestit despre vietile altora si nu vorbeam niciodata despre mine. Observ ca mi-am pastrat obiceiurile si se pare ca si ei.
Nevoia mea de singuratate si de liniste este inteleasa in continuare drept aroganta. Eu i-as spune dispret. Am dispretuit, de-a lungul timpului, in mod constant, nenumarate lucruri. Putinii care ma cunosc, ar spune ca cel mai mult detest prostia. Ma gandeam azi la asta… nu. In capatul listei a fost, tot timpul, micimea umana. Nu prostia da aripi oamenilor de a pune etichete, de a desconsidera ceea ce nu inteleg si de a blama ce nu se potriveste gandirii lor inguste. Prostia e chiar simpatica, uneori, ma face sa rad. Iar daca spiritul prostului e indeajuns de liber, rade si el cu mine. De cele mai multe ori, insa, ma reneaga. Eu sunt cea care ii pune in fata oglinzi. Oglinzi in care el nu doreste sa se vada si sa constientizeze cat e de mic.
Singurii oameni pe care i-am acceptat in viata mea au fost aceia care au facut asta cu mine. Prea putini.