N-am asteptat nimic de la Craciunul asta, nici macar pe Mos Craciun. Motiv pentru care nu s-a simtit dator sa vina, desi am facut un brad mare, luminat multicolor, la care sa ma zgaiesc cand ma intind pe canapea, cu muzica in surdina si sa nu-mi mai para singuratatea atat de infricosatoare. Asta am reusit, a mai trecut o noapte in care nu mi-a fost frica de umbrele de pe pereti.
Am o stare de irascibilitate incat sunt incapabila sa „fac frumos” si am reusit sa inghet urarile de bine si de viata lunga pe buzele tuturor acelora care si-au amintit de mine. Asa as fi vrut sa ma uite toti… sa-si vada de mesele lor in familie, de hohotele lor de ras, de copiii lor minunati, de casetele lor de la nunta si pe mine sa ma lase, sa ma lase in liniste.
Liniste n-am. Mi-as da viata pentru o liniste, dar n-am voie sa mor, cum n-am voie sa traiesc. Asta o fi echilibrul pe care l-am cautat dintotdeauna? Cand nici nu mori, nici nu traiesti… esti undeva la mijloc… in punctul de balans, inclini catre nimic. Incotro sa fac urmatorul pas? Dinspre moarte veneam cand am ajuns in punctul asta, sau dinspre viata?
Momente de bilant si de neregasire, o negura dureroasa, mai aspra decat soarele asta inutil de decembrie, care nu-si are rostul aici.
„La multi ani” este suprema ironie. Viata suspendata ca un blestem.

Publicitate