Once again, femeia – sursa tuturor relelor. Si ma duc pana la Adam si Eva, mai precis pana zilele trecute cand am asistat la o discutie in care subiectul era o femeie desteapta, ziceau ei, care se maritase cu unul in state. Sa va zic, pe scurt. Cand prietenul asta al meu afirma despre o persoana, fie ea si femeie, ca e desteapta, de obicei nu se inseala. Si mi-a povestit acum 2-3 ani despre aceasta duduie cu mare incantare, mi-a prezentat-o ca pe o revelatie : ce IQ, ce profunzime, ce sensibilitate, cata feminitate, etc, etc. Intre timp vietile lor au cotit-o in directii diferite, el s-a casatorit, ea asijderea, cu altcineva, un barbat minunat, atent, inteligent, instarit, american. Si-a plecat acolo. Sigur ca ea il cunoscuse pe american inainte de casatorie, sigur ca au petrecut un timp impreuna, si sigur ca s-au „tutuit”, anterior „da”-ului decisiv. Ce spune ea acum, dupa ce nici nu s-a racit motorul masinii cu care au fost in luna de miere : „viata mea este extraordinara, ma adora, ma rasfata, ma plimba, DAR, ca si femeie, simt ca ma urc pe pereti.” Eu, pana in punctul asta, nu fusesem atenta la discutia care se purta cam intre 4 oameni si cu mine 5. Ascultam doar cat sa pot da din cap daca mi se adreseaza vreo privire intrebatoare. Si prietenul meu continua : „am si eu nevoi sexuale, ca orice femeie normala… ” ( si aici urmeaza detalii despre dimensiune si durata, de care va scutesc). Pai sa n-o omori? Nu, acum serios vorbind, sa nu-i strivesti capul? Si-o fi descoperit ea nevoile sexuale acum 2 zile? Dati-mi voie sa ma indoiesc. N-o fi putut ea anticipa, desteapta fiind, ca asa vorbeste lumea, ca aici se va ajunge dupa o scurta vreme? Ma indoiesc si de asta. Atunci, de ce s-a casatorit si si-a declarat ea iubirea? Pai va spun eu: la schimb. Indiferent care a crezut ea ca e schimbul. Ca poate fi vorba despre bani, statut, dorinta de a avea copii, de a trai in state, de a nu mai fi singura, oricare dintre astea, sau toate, au determinat-o pe ea sa-i spuna aluia ca-l iubeste si ca-l vrea. O astfel de femeie nu e nici macar tarfa. Pentru ca tarfele au verticalitate, comparativ. Ele fac favoruri sexuale in schimbul a ceva, in speta bani, dar nu e o joaca, e un business, si ambele parti cunosc clauzele. „Dar il iubeste!” a sarit prietenul meu (altfel, cam naiv, constat eu acum) in apararea ei. Zau!? Si, mai exact, cum? Transcedental si platonic? Da, era aceasta Fecioara Maria care si-a descoperit tardiv sexualitatea. Bine, daca iau in calcul faptul ca, acelasi prieten, considera comunicarea ca fiind number 1 intr-un cuplu, si apoi compatibilitatea sexuala, incep sa cred ca discursul meu tocmai isi demonstreaza inutilitatea.
Adica bon, eu inteleg cum e cu importanta comunicarii, ea poate aduce, unui cuplu, urmatoarele doua beneficii:
1. cei doi au despre ce vorbi, DUPA;
2. cei doi pot forma un cuplu pornind de la o buna comunicare si atat, in conditiile in care cuplul este structurat pe un gentleman’s agreement, in care asteparile lor de la viata corespund, dar ceva nu corespunde si atunci fiecare dintre ei vine cu aportul de conditii in care pot fi impreuna desi, teoretic, n-ar trebui.
Mai pe inteles, luand cazul de fata, comunicarea ar fi dus la urmatoarea discutie, onesta si deschisa:
El : vrei sa fii sotia mea?
Ea: (in gand : nu voi mai duce grija facturilor si prietenele mele vor muri de ciuda ca traiesc in America); lui : prestatia ta lasa de dorit, dar putem discuta o modalitate de convietuire din care sa avem amandoi de castigat.
* si de-aici pornesc termeni si conditii. Dar, sa ne intelegem, asta nu se mai cheama casatorie, ci asociere, iar iubirea iese din discutie.
Partea nasoala e ca, mai nou, toate casatoriile, ok, sa zicem, majoritatea, sunt asocieri. Ceea ce nu mi s-ar parea condamnabil, daca si numai daca ambii parteneri ar sti acest lucru. De regula, stie doar unul. Iar in alte cazuri, ambii se mint pe ei insisi ca iubesc si sunt iubiti. Pentru ca asta le place sa creada.
Parerea mea e ca oamenii ce stiu a iubi, nu vor sufoca iubirea intr-o convietuire/casatorie. Pentru ca, daca profunzimea sentimentelor lor atinge cota iubirii reale, mintea lor a fost deja acolo si stie ca iubirea si realitatea palpabila sunt doua aspecte beligerante. Care niciodata, dar niciodata nu vor forma un intreg unitar si armonios.

Pe de o alta parte, tot femeia, cu cat se considera mai superioara, da, MAI superioara, cu atat va avea mai multe pretentii de la spiritul ei rafinat si va considera ca e de porc sa recunoasca vreodata ca viseaza la o pula considerabila in care sa urle de placere. Asa ca ea iubeste. Saptamanal. Si din ce in ce mai mult, cu cat pula e mai mare. Pana cand da de unul cu care nu-i merge vrajeala asta si atunci incepe sa faca crize (de nervi, de gelozie si tot felul de alte crize pe care stiti voi mai bine ca le faceti) pentru ca nimic nu o intarata mai tare pe o femeie decat refuzul. E ca la banci, cu femeile. Daca vrei sa obtii ceva de la ele, trebuie sa demonstrezi ca nu-ti trebuie. Spune-i ca o respecti prea mult ca s-o futi si-n secunda urmatoare va fi calare pe tine. Spune-i ca nu o vrei si va face totul sa-ti argumenteze ca e mai buna decat toate celelalte femei din viata ta de pana atunci. Va vrea sa o plimbi de manuta prin parc? Sa o duci la film? Sa mancati o prajitura? Nu. Va vrea sa i-o tragi, atat. Adanc si apasat, pe la spate, doar asta ii va aduce confirmarea ca e femeie si ca te-a sedus, niciodata numarul buchetelor de flori si al cutiilor de bomboane. Daca faci toate astea si nu i-o tragi, isi bag apu la in romantismul tau.

Asa ca, lasati-ma cu iubirea.

P.S. articolul s-a vrut a fi un raspuns, cuiva. N-am ajuns inca la partea aia, despre tocirea sentimentelor reale, dar revin.

Publicitate