Ma gandeam la matroane. De ce? Pentru ca vorbind azi cu cineva, ii spuneam ca, fara a fi permanent, devine predominant sentimentul de mizerie in cel mai insalubru sens al termenului, o mizerie de care nu ma curat oricat m-as spala si care-mi intra in piele, patrunzandu-mi in oase, pentru a deveni una cu mine. De-asta, pe moment, am facut asocierea cu o matroana, desi n-am cunoscut niciuna. In viziunea mea, matroanele nu-s „pestoaicele” de azi. Sunt niste curve batrane, inclusiv in toate sensurile plastice ale expresiei, stilate prin context, nu prin educatie, cu voce harjaita de tutun, cu unghii lungi, rosii, mirosind a parfum obsesiv, dulce, obositor, inteleptite de imprejurari, taioase, viclene, intolerante si scarbite de natura prea sexuala a tot ce le inconjoara.

Ma pot inca scutura de starea asta, dar cat o sa mai pot? Mai am inca puterea de a ma preface naiva, mai fac inca greseala de a visa, ma mai agat, nici eu nu stiu de ce, de iluzia ca voi sfarsi frumos, ca-mi voi pastra scanteia in privire, ca voi zambi duios si voi raspandi in jur incredere si armonie, dar cu cat traiesc mai mult, cu atat vad si inteleg mai mult, iar zambetul meu se preface intr-o scrasnire a dintilor, iar lumina din ochii mei devine un luciu de gheata…

Am obosit…