Pe coala alba a sufletului zarit-ai trupul

si l-ai marcat adanc cu tus albastru,

sa respire doar rasarituri si sa-ti uite

mangaieri, si vorbe, si zambete

imediat dupa ce usa se va fi inchis in urma ta.

Ai potrivit ceasul peste mii de ani

sa-ti aminteasca seara asta

si sa te doara ca trupul meu pierit-a

in albastrimea marii cautandu-ti ochii,

iar sufletul se zbate pe uscat

inca neprimenit de doruri

mereu aceleasi, mereu adanci,

niciodata albastre.