Probabil cel mai mare dusman al omului. Ne obisnuim cu toate, la gramada, bune sau rele, cu maini nespalate, cu straie murdare, cu strazi pline de noroaie, cu lipsa banilor sau cu abundenta, cu singuratatea, cu tacerea, cu intunericul. Ne obisnuim sa nu simtim, sau sa nu gandim. Sa fim ridicati in slavi de altii, sau sa fim azvarliti in genunchi de-o privire, ne obisnuim cu aroma florilor, sau cu lipsa lor, cu miopia, cu o placa dentara, cu pielea ridata sau cu o incapere fara oglinzi.

Suntem obisnuiti cu ceea ce ni sa da, si renuntam repede la tot ce nu mai avem, pentru ca ne-am obisnuit sa ne protejam de durere cu aceeasi obisnuinta cu care refuzam ideea mortii.

Eu voi muri, poate inainte sa termin fraza asta, poate maine, sau poate dupa ce tu vei fi murit. Si te-am obisnuit sa-ti spun ca simt ca mor, pentru ca, de fapt, refuzam sa traiesc obisnuindu-ma ca nu vei mai fi. E o lupta nedreapta cu obisnuinta, pentru ca insasi lupta asta se transforma in obisnuinta. Cu lipsa ta, refuz sa ma obisnuiesc. Toate celelalte vin si trec, cu o regularitate devenita, intocmai, o obisnuinta.

M-am obisnuit sa sufar, prin singura neobisnuinta a firii, miracolul ca iubesc.

Publicitate