Voi mai fi atins, tangential, subiectul, dar numa’ ce m-a apucat rau de tot. Care cum ma prinde intr-o discutie, ca ma stie de mai mult timp, sau abia m-a cunoscut, vrea sa ma marite. „Dar se poate, draga, femeie tanara, frumoasa, desteapta (citez!!!), sa fii singura?” – asta-i intrebarea, mai mult sau mai putin, iar in spatele ei, in functie de nivelul de inteligenta/suspiciune al respectivului se nasc alte cateva de natura „ce-o fi in neregula cu asta, de n-o ia nimeni?”.

Asa mi-e de sila, zau… Barbatii din viata mea s-au grabit sa rastoarne sacul cu surprize in primele cateva luni. Bune sau proaste, m-au surprins si s-a terminat. Intr-un timp foarte scurt, oamenii nu mai au nimic sa-mi spuna. Cu atat mai putin barbatii, care se intrebuinteaza maxim la inceput, apoi obosesc de cat teatru au jucat. E un cerc vicios, n-as accepta sa ma marit daca n-as simti intr-un anume fel (stiu eu cum), iar daca as simti asa, maritisul ar fi cea mai mare prostie.

Ma deranjeaza oamenii, prezenta lor ma consuma si banalitatea lor ma dezgusta. Imi place singuratatea mea, imi place linistea, imi place zgomotul tastelor, cand va scriu, imi place sa-mi fac singura cafeaua (n-o face nimeni ca mine), imi place sa am loc in pat, noaptea, sa fie baia libera, dimineata, sa gasesc unghiera unde am pus-o, sa nu fiu obligata sa vorbesc atunci cand simt nevoia sa tac.

Imi place sa-l astept, iar casatoria ar insemna ca am renuntat. Voi stiti ce spun, nu multi, dar cativa stiti. Cu el nu m-as marita niciodata. Il iubesc prea mult.