Imi amintesc cum ma surprindeau tristetile, in urma cu ceva ani…
Fara sa calculez, bucuriile si dezamagirile imi provocau reactii. Saream in sus, radeam, oftam sau plangeam. Ma rostogoleam uneori de la un capat la celalalt al patului, pe lungime – ameteala imi amplifica starea de bucurie si puteam sa rad in hohote si sa tzopai ca o apucata. Acum nu mai pot… Acum tristetea e parte din mine.

Nu mai am nicio reactie, pentru ca nu mai am nicio surpriza. Nu-s oameni in jurul meu sa ma suprinda, nu-s vesti sa ma bucure, nu-s dezamagiri sa ma intristeze. Iar daca ar fi, as sti.

Mi-e dor sa plang. Sa simt. Orice.