De-atata vreme n-ai vorbit, nu m-ai imbratisat, nu mi-ai zambit,

nu m-ai lasat in zori sa-ti cant doruri albastre de sirena,

nu m-ai ingenunchiat razand si nu mi-ai spus nici „noapte buna”.

De-atata vreme te visez, te strig, te recompun din juraminte,

te readun din orice vers si noaptea-ti inventez cuvinte

pe care-as vrea sa le aud cand plang, si glasu-ti este mut.

De-atata dor m-am vestejit si m-am ferit amar de lume,

nu le pot spune c-am murit, traiesc cumva, dar n-am un nume;

nu-s nici femeie, nici copil si nu voi fi nicicand zenit.

De-atata plans doar vorbele-mi mai curg suvoaie de durere,

doar prin cuvant m-alin mocnind pe rug si ard cu fiecare vers

si ma distrug. Dar inima nu-mi piere.

Publicitate