Nu stiu de ce se asezase in fata mea, cand sala de asteptare era goala. Si ma privea. Ma privea cu niste ochi iscoditori, de un albastru pe care doar odata il vazusem pana atunci. Intr-o poveste.
Statea pe scaunul rosu din plastic si-si impreunase picioarele in asa fel incat rochia pana la genunchi ii lasa sa se vada alunita de pe coapsa. Nu stiam daca sa-i raspund privirilor, sa-i zambesc sau sa rosesc, iar ea continua sa ma priveasca. Imi era cald, probabil ca peste zi soarele incinsese peretii de beton ai salii, desi nu-mi aminteam sa fi sesizat asta, cand am intrat. Avea mainile fine si unghii ingrijite, una dintre ele se sprijinea neglijent la imbinarea scaunelor, cu cealalta parca isi tinea poalele rochiei in frau, sa nu se ridice mai mult. As fi vrut sa-i ating pielea, aproape sa i-o gust, ca pe caimacul de lapte si cafea tare ce imbie deasupra unui cappuccino neatins. Nici macar nu parea reala, cum statea acolo in fata mea, in rochia aia alba, imprimata cu pisici negre. N-am nicio superstitie legata de pisicile negre, dar imi era greu sa cred ca nici ea. Putea macar sa-mi spuna ce vrea, in loc sa ma priveasca atat cu ochii aia albastri, calzi, dar voit inexpresivi. As fi putut citi orice in ei, privindu-i, atata doar ca nu-i puteam privi prea mult. Prea semanau cu ai altcuiva.
Si ea era o femeie care se asezase ostentativ in fata mea, intr-o sala de asteptare goala. Mi-a venit s-o sarut. S-a ridicat si mi-a zambit, pentru prima data. Mi-a atins parul, apoi obrazul, pe urma buzele… a sovait putin cu degetul pe buza de jos… ” O sa mai vin” – a spus, si pan-am inceput iar sa respir, ea disparuse.

Anunțuri