Pe bufet era o cana maron, cu dungi, din ceramica, in permanenta plina cu apa si acoperita cu un servet alb. Mai sus, in raftul cu usite de cristal, un ceas auriu, cu un clopot in cap. Candva fusese desteptator, acum isi tara lenes secundarul si astepta sa fie intors in fiecare seara. Langa el, copilul de portelan cu bratul frant. Daca n-ar fi fost frant, mana aceea ar fi mangaiat pe crestet mieluselul alb care-i sedea alaturi. Asa mi se spusese, copilul insa avea bratul frant de cand il stiam eu. Mielul statea langa el, privind in sus, ca intr-o rugaciune. Cand imi turnam apa il mangaiam eu pe crestet si copilul imi multumea.

Vis-a-vis de bufet, pe celalalt perete, era servanta. In ea, un ou din zahar, decolorat de ani. Legat cu o funda prafuita, iar dupa el, in picioare, ca niste carti in biblioteca, „picturile” mele, felicitarile, biletele pe care i le lasam dimineata langa cana de ceai, in care-mi ceream iertare ca am suparat-o in ziua precedenta. Le ridica mereu cu drag, le citea atent… zambea… si se uita la usa… unde stia ca-mi voi itzi capul, sa vad daca m-a iertat. Ma iertase. Imi facea paine prajita cu unt si sardine de la casa de comenzi. Tot de-acolo venea si ciocolata chinezeasca in ambalaj rosu cu auriu, din staniolul careia imi facea pahare cu picior si barcute.

Ma gandesc des la ea, la povestile pe care mi le citea incercand sa ma convinga sa dorm dupa-amiaza, la Luceafarul pe care l-am invatat la 5 ani, cate doua strofe, seara, la cutia cu pudra in care nu aveam voie sa umblu pentru ca o imprastiam pe toata toaleta, la radioul pe care il asculta seara, in taina, si-mi cerea sa nu spun nimanui…

Poezii in germana si franceza pe care mi le amintesc de la 4 ani… si inca..

Si toate astea… de la o limonada.

Anunțuri