Am stat o vreme cu mainile moi, pe langa corp, cu ochii la usa, cu mintea aiurea… M-am asezat pe canapea si ti-am adulmecat mirosul impregnat in husa neagra… Am constatat ca daca imi lipesc nasul de ea, nu-l pot simti tot timpul, trebuie sa ma indepartez o vreme, pentru ca apoi sa te miros din nou.
Sunt prea batrana sa ma comport ca o proasta si sunt perfect constienta de asta, dar asa mi-as dori sa pot fi proasta, uneori… si sa nu ai de la mine nicio pretentie… sa am voie sa fac crize de isterie, de nervi, de gelozie.. sa bat din picior, sa plang cand mi-e dor, sa n-am nicio logica si nicio coerenta… sa fiu o femeie cu slabiciuni feminine, si nevoie de protectie. Sigur ca o astfel de femeie te-ar dezgusta in primele 10 minute, dar atat de tare mi-as dori sa pot fi una de-asta, macar o data. Iaca.. sa nu gandesc! Sa nu ma controlez, sa nu ma abtin, sa nu musc din perna in loc sa urlu.
S-ar simplifica intrucatva viata mea? Probabil ca nu. S-ar complica? Sa nu ma gandesc la cat pot duce. 🙂

Stau pe canapea si te adulmec… Nu stiu niciodata cat timp va trebui sa iti pastrez mirosul in perne. Cateodata… vii maine. Alteori… uit de cand n-ai mai venit… Azi canapeaua mea miroase iar a tine. Si eu la fel. Cui ii pasa de maine?