Mi-a fost foarte rau azi-noapte, suficient de rau cat sa ma panichez ca as putea crapa. Nu m-am panicat intr-atat cat sa chem salvarea, totusi, dar am sunat, la un moment dat, la  112, pentru un sfat medical. Ca te-ntreaba: „doriti salvare sau sfat medical?”. Si zisei ca nu vreau salvare, sa pun niste oameni pe drumuri aiurea, dar poate imi zice ceva prin telefon.
Raman pe fir vreo… 5 minute si dupa o tacere luunga si benefica, orele fiind trecute de 2 am, vine una si zbiara: „DA, CE S-A INTAMPLAT?”. Eu ii multumesc in gand domnului ca mi-a dat raspunsul la intrebarea pentru care sunasem (in mod cert, daca sufeream de inima, crapam instantaneu) si-i spun ca mi-a amortit un picior de nu-l mai simt (stangul), ca respir greu (ca ala negru) si ma cam inteapa in piept. Si-i mai spun si ca n-am stat intr-o pozitie incomoda, intrucat de minim o ora sunt lungita cu fata in sus in pat, ca m-am plimbat prin casa, inainte de asta, ca sa mi se dezmorteasca, ca NU am dormit pe el (pe picior) intrucat n-am dormit deloc pana atunci. Si ea zice (evident, tot zbierand) : IMI PARE RAU, NU VA POT AJUTA TELEFONIC, CHEMATI SALVAREA! – si-mi inchide.

Lucru care ma bucura pe de-o parte, intrucat daca era rost de vreo comotie cerebrala, o faceam sigur atunci, de nervi.

N-am apucat sa-i mai spun ca nu chem salvarea dintr-un motiv, zic eu, foarte intemeiat, anume ca : daca n-am mare lucru, un alt om ar putea sa moara, in timpul asta, pentru ca salvarea e la mine. Deci n-am chemat-o si ma bucur. Pana dimineata piciorul si-a revenit considerabil. Deci nu va bucurati, ca nu crap.

Trebuia sa zic de asta, nu c-ar fi vreo noutate…

Anunțuri