De cateva zile, am gatul intepenit. Un motiv bun sa privesc drept in fata, poate mai invat cate ceva. De cativa ani, traiesc intr-o casa in care nu se intampla nimic. Sau se intampla totul dupa bunul meu plac, doar atunci cand eu aprob sa se intample. De cateva luni, nu mai dau nicio aprobare. Nu suna nimeni la usa, nu intra nimeni, nu ma deranjeaza decat perdeaua miscata de vant si luminile farurilor pe pereti. Azi-noapte, ma gandeam la jaguarul verde din fata blocului. Pornise o alarma, nu m-am dat jos din pat, nu era a mea. La fel se intampla cand suna interfonul, cineva si-a uitat cheia acasa, sau e baiatul cu pliante pentru cutia de scrisori.
Mai demult, imi cunosteam vecinii din bloc. Erau vreo doua femei cu care imi beam cafeaua si faceam schimb de retete de prajituri. Nu-mi mai pot imagina cum ar fi sa fac asta acum. Sa vorbim despre fetze de masa scrobite si despre biberoane sterilizate. Neaparat sa faci cozonacii cu faina trei nule, este cea mai buna. Probabil le-as plictisi la fel de tare pe cat ma plictisesc ele pe mine.
Ma uitam ieri la expresia unei femei cu doi copii. O auzeam vorbind cu alte mame, despre obiceiurile lor din cursul zilei, despre mesele copiilor, despre problemele lor. Le-am urmarit privirea sorbindu-si copiii din ochi. Le cunosc barbatii. Le stiu preocuparile.
Mi-e dor cateodata de viata de familie, noroc ca-mi revin repede. Voi fi avut eu ghinion, dar tot ce observ ma duce cu gandul catre aceeasi rutina. As muri, daca as trai asa. Prefer monotonia mea, si casa mea in care nu se intampla nimic. Nimic altceva decat ce aprob eu. Probabil m-am salbaticit. Chiar si atunci cand ies undeva, vreau repede acasa. Cand am musafiri, cu o singura exceptie, in maxim 2 ore cred ca am atitudinea copilului ala „hai, mama, fa patul, ca musafirii vor sa plece”. Ma deranjeaza zgomotul, vorbaria, forfota, aglomeratia.
Ma uit pe geam la voi. Uneori va invidiez, dar imi trece repede.
Agarttha's Blog 
Paul Gabor a spus:
Nu cred ca privitul doar inainte, chiar si din cauza gatului intepenit, poate fi cel mai bun remediu. Asta nu ca as fi eu vreun tamaduitor miraculos, dar imi plac „uitaturile” de ansamblu, ceea ce se vede din mai multe unghiuri. Iar dorinta ta de a fi lasata in pace, in si cu singuratatile tale, e mai mult decat legitima. Cei ce nu au simtit-o pana acum, nu s-au lovit de mojiciile bipezilor… Am aceleasi porniri, de multe ori, noroc cu sotia, sfanta, care ma suporta si ma mai indreapta atunci cand tind sa iau directii fara noima…
@ a spus:
de te uiti….vezi? vazand….”ne ” vezi? ce este, ce nu este…privirea cu care „vezi” ramane inchisa in sine(mimand intr-un fel inchiderea ta in casa) in locul unde e deschisa spre sine(precum tu, in casa …cu tine insati , deschisa spre tine)…
asadar…desi in privire, ca deschidere , nu prea e loc de intrebare…am sa ma strecor pe gaura cheii…”raspunzand”…ce vezi…la intrebarea…”ce vezi?”
in rest …alienare:)
vreauultimulloc a spus:
Poate ca se poate sa eviti rutina cozonacilor si cu cineva alaturi.
Eu unul sper, desi nu am vazut exemple.
Gigel a spus:
Minunata e diversitatea… Iar cei ce o compun sunt atat de neinsemnati. Si totusi, atat valorosi unii pentru altii:)
Mia a spus:
Cum o fi sa nu poti spune cuiva dimineata „trezeste-te copile si umple-mi casa si viata de raset si de veselie”, cum o fi sa nu-i auzi pasii lipaind pe hol in timp ce tu inca iti bei cafeaua dimineata, sa nu-i simti manutele calde pe dupa gat si greutatea blanda in bratele tale, sa nu auzi cuvinte ca „mi-esti draga” sau „esti iubita mea”, sa nu se izbeasca usile de 100 de ori pe zi… cum o fi sa te trezesti dimineata singur, sa nu-ti imparti bucuria cu nimeni si nimeni sa nu fie acolo sa-ti stearga lacrimile… Fiecare alegem la un moment dat cum sa fie.