Nu stiu ce lucru ma sperie mai tare, nu stiu daca e nesiguranta pe care mi-o da lipsa confirmarii tale sau pasul in gol pe care risc sa-l fac la urmatorul pas.
Prundent ar fi sa stau pe loc. S-astept sa-ti treaca, intotdeauna iti trece, dar n-am rabdare. Si nu stiu ce e aia prudenta, altminteri nu te-as fi iubit. Prudent ar fi fost sa inchid ochii cand te-am vazut, dar n-am facut-o. „Cosmarul oricarei femei normale” – tot timpul mi-am dorit sa fiu sigura ca nu-s normala. Nu c-ar fi bine, poate cu o doza de normalitate m-ai aprecia mai mult. Dar e un poate atat de mare, incat sunt multumita de anormalitatea mea. Dar nu te simt, de-o vreme, nu imi dai voie, esti iar intr-ale tale… si eu nu pot ajunge acolo, si nu te pot ajunge nici aici. Daca nu te-as cunoaste, as crede ca te joci. Am mai facut prostia sa cred asta. Cu tine, chiar si jocul e serios, si nu mi-ai fi permis sa fiu in el, daca nu te-ai fi asigurat ca i-am inteles regulile.
La asta ma gandesc, cand nu-ti simt starea. Imi amintesc ce imi spuneai atunci, cand bateam ca o tzoapa din picior, pentru ca nu stiam sa astept. Oh, da, mi-e clar ca trebuie sa astept, dupa fiecare asteptare jocul mi-a spus „level completed”, eram apta pentru pasul urmator. De cate ori mai esti dispus sa ma prinzi, cand pasesc in gol?
Ma duc sa-mi repet in oglinda „ai, dracului, rabdare!”.

Nu pot parcurge drumuri pe care, poate, nici nu-mi va fi dat sa le calc. Dar, daca astept, macar nu mor inainte de a fi apucat sa incerc. Si stand aici, imi pot imagina chiar si lucruri nemaivazut de frumoase, cum ar fi sa ma prinzi de mana si sa-mi arati pe unde sa pasesc…

Anunțuri