Am resimtit singuratatea de sarbatorile astea… ca un caine parasit in strada, de care se impiedica trecatorii prin ploaie si-l mai calca, il mai injura, fiecare deranjat ca le sta in drum si ii incurca din treburile lor. A, sau unii il cheama la usa unui restaurant sau magazin si-i intind un os, de mila, ca prea arata zgribulit si plouat.
Exact asa m-am simtit cam de pe 24 incoace si n-o spun ca sa-mi intindeti si voi vreun os, ci ca sa mai vars din mine niste scarba, ca prea am plans ca proasta intre patru pereti.

Ba da, aveam unde sa ma duc. Aveam si pe cine sa invit la mine, atata doar ca n-am simtit. In schimb, m-am simtit exclusa, stigmata, marginalizata, ciudata si al dracului de singura, chiar daca EU am ales asa. Ma rog, nu stiu daca de la bun inceput…

Zicea Paler ca nu poate vorbi despre singuratate decat acela care, intrand pe usa, stie ce inseamna sa n-aiba cui spune buna seara…

Pana nici scaunele la cinematograf nu-s facute sa mergi singur. Daca nu cunosti pe cineva din stanga sau din dreapta, tre sa-ti tii mainile in poala, pentru ca au brate comune, si ar parea ca te apleci spre cel de langa tine.
Munca ma tine ocupata… mi-a lipsit. Cred ca-s printre putinii care vor zice luni: „bine ca s-a terminat”….

De cacat.

Si de la capat.

Publicitate