M-a trezit pisoiul. Are un stil de a vorbi cu mine, prin care imi spune ca nu mai sufera amanare. De obicei miauna ca toate pisicile, pe mai multe tonalitati, functie de nevoie. Daca aud „miorlau”, e nasol, ma cheama. 😆

Azi dimineata era rost de „miorlau” la usa dormitorului meu. 🙂 Ii era sete. Tembelul nu bea apa din vasele in care am tot incercat sa-l adap, de-a lungul timpului. Bea doar din causul palmelor mele, cocotat pe chiuveta. Sau direct de la tzutzuroi, dar se chinuie, asa ca prefer sa-i tin mana. Imi multumeste intinzand capul spre bratul meu, ma „mangaie” de cateva ori cu botul umed, apoi se da jos.

Azi-noapte stinsesem toate luminile din casa si ma uitam la ghemotocul alb fatzaindu-se dupa picioarele mele. Sunt cea mai importanta fiinta din viata lui. Asta-mi arata in fiecare clipa. Asta ne leaga mai mult decat toate promisiunile exprimate vreodata in cuvinte umane.

Publicitate