Vreau sa raman langa tine, dar nu te mai pot vedea.

Asta simt, de un timp, fara sa pot sa-mi explic (pana astazi) de unde refuzul organic de a te privi.
Am pus-o pe seama rusinii, dar nu era doar asta. Privirea ta e ca un ecran, in care se deruleaza tot ce ma doare mai tare. Daca ti-as putea vorbi, ti-as cere sa-mi dai o clipa de ragaz, pentru ca am suferit prea mult.. si trupul sufletului meu amortit, cu mii de cicatrici, agonizeaza intr-o sfarseala de care mi-e frica, pentru ca nu o mai pot controla. Daca ti-as putea cere, te-as ruga sa te opresti putin, sa ma privesti si sa imi raspunzi cu bunavointa unui om care se apleaca atunci cand cugetul lui este prea inalt pentru a mai putea fi ajuns. Dar asta ar fi ca si cand as cere pamantului sa nu se mai roteasca in jurul soarelui. N-am dreptul si indrazneala sa te opresc din drumul tau, iar faptul ca eu nu mai pot este un motiv in plus pentru tine sa ma lasi in urma. De-asta nici nu-ti pot vorbi. De-asta mi-e atat de rusine ca existenta mea infima iti e povara.

In ochii tai, ma vad femeie. In preajma ta, iti simt mirosul pe care am murit de atatea ori ca sa-l uit. In vocea ta sunt amintirile tuturor cuvintelor. Pe sub haine te conturez si te admir, ma uit la tine cum nu ar trebui, mi-e dor de tine cum nu se mai poate, ma sfasie fiecare tresarire, a fiecarui muschi de pe trupul tau.

Nu vreau, nu pot sa te mai vad. Lasa-ma doar sa-ti aud  vocea, sa te citesc, sa te intuiesc, sa te simt fara simturi. Lasa-ma sa raman in intuneric, ochii tai ma ard, respiratia ta ma sugruma. Lasa-ma sa ma ascund de tine, dar nu pleca.

[nu e nevoie, vad pana si eu nesimtirea si prostia].