Am vazut in copilarie un film, nu mai stiu cum se numea, din care mi-a ramas o singura imagine: un maestru dintr-o veche scoala de arte martiale, stand cu ochii inchisi intr-o padure. La sute de metri departare, cineva calca pe o creanga uscata, care trosneste. Maestrul deschide ochii.

Hiperbola nu e doar o figura de stil. Tu vezi mai mult decat ceilalti oameni vad, in vorbele si gesturile mele. Eu m-am obisnuit sa le exagerez, astfel ca lor sa le fie cat de cat sesizabile, fara sa vreau ca tie sa-ti scot ochii sau sa-ti sparg timpanul. Tu auzi vibratii si vezi cele mai fine nuante. Eu stiu asta si calc mereu pe varfuri, in preajma ta, ca sa nu te agresez. Cand totusi o fac, iarta-ma, te rog, oricat as fi de atenta, sunt un om obisnuit.

Si mai si scriu ca o cizma! Ideea e aceeasi, dar gandurile venisera altfel in masina. Trebuie sa-mi cumpar un reportofon. Neaparat.

Si virgulele! Virgulele nu sunt niciodata cate trebuie sa fie. Sunt ori prea multe, ori prea putine. Trebuie sa-mi cumpar si-o sticla de tarie. N-am mai baut niciodata tarie. Dar nu-i nimic. Sa fie acolo.

Anunțuri