Ma uitam la blogul asta. Al meu. Se face ca gasesc intotdeauna timp sa scriu atunci cand mi-e rau. Sau cand mi-e indiferent. Sau cand..

De-asta am si inceput, pana la urma, un jurnal plin de frustrari si angoase, de dureri si dorinte neterminate, de imposibil, de haos si intrebari. Parca ar fi al meu, si parca nu.

Departe de a fi facut un viraj la 180 de grade, azi am in ochi niste lacrimi tare nefiresti pentru mine. Am recitit multe dintre articole, am resimtit multe dintre chinuri, si am contorizat multa prostie. A mea.

Azi e o zi altfel. O zi cu niste soare, printre niste picaturi de ploaie. Deloc intamplatoare, soarele si ploaia. Simt o bucurie, una mare; nu sunt in ea, dar o vad venind. Ii simt caldura si ma face sa plang de emotie, de incantare, de recunostinta. Ca vine spre mine, spre mine cea care a scris tot, pe blogul asta prin care ma vad cum eram, cum sunt, dar si cum o sa fiu.

Simt ca trebuie sa fac curatenie, s-o primesc in aer proaspat. Simt ca nu mai pot sa stau asa, prafuita, ursuza, nemultumita. Ca trebuie sa ma spal, sa ma imbrac frumos, sa zambesc si s-o primesc cum se cuvine. Oamenii se schimba, lucrurile se schimba si ele, culorile la fel, tine de alegeri si de motivatie.
Nu poti avea pretentia sa obtii rezultate diferite, facand aceleasi lucruri. Transformarile se petrec din interior spre exterior, nu invers. Nu vine nimeni sa-ti dea, cata vreme nu esti dispus sa primesti. Iar cand primesti trebuie sa ai loc in tine pentru schimbare. Inghesui degeaba un lucru bun si nou printre altele nefolositoare si murdare. Frumusetea ii va pali, va deveni tern.

Vine o primavara ca nicio alta pe lume. Vine placut, ii simt mirosul, ii aud fosnetul, ii vad lumina. Si ma bucur. Plang de bucurie.