Cateva saptamani am zacut mai multe ore decat am trait, iar a doua zi dupa ce am iesit din spital am plecat dupa tirul ce transporta caii din Letea spre abator.  Nu mi-a trecut prin cap nicio clipa sa ma protejez, nu mi-a fost rau nicio secunda pe drum, nici nu m-am gandit la mine. Doar gonind catre locul in care aflasem ca politia a oprit tirul, in speranta ca-l vom prinde pe loc si vom putea face ceva, mi-am dat seama cat de nesemnificativa sunt eu aceea care zace in pat.

Voi scrie despre asta nu pentru ca este nevoie; vuiesc ziarele si tv-urile cu reportaje despre caii de la Letea, nici ca sa ma grozavesc cu ce am facut eu, mi se pare in continuare infim, raportat la cat e nevoie; voi scrie despre asta pentru ca ceea ce s-a intamplat acolo nu a mai vazut nimeni asa cum am vazut eu.

Am citit multe aberatii in articole scrise pe genunchi. Am vazut cum isi fac reportajele toate televiziunile de „prestigiu”, am vazut si cat timp aloca reporterii „profesionisti” unui caz. Am vazut si atitudinea lor complet lipsita de interes vis-a-vis de orice sentiment si aplecare umana. Ei erau acolo sa umple pagina cu ceva. De cele mai multe ori ce-a iesit a fost 50% fals sau distorsionat. Nici nu e de mirare, cata vreme n-am vazut un singur reporter care sa aiba habar de istoricul actiunii, de cine a intitiat-o sau cine o conduce, cine sunt acei oameni care se invart pe-acolo, de ce unii poarta costum si pantofi de lac lustruiti, iar altii jeasi si bocanci murdari de balega. S-au deplasat pana acolo la o ora rezonabila, au vorbit cu primele 2, maxim 3 persoane care le-au iesit in cale, au tras un „Isaia a strigat” (adica un „ce parere aveti despre situatia creata?” si un „care credeti ca sunt masurile legale care se impun?”), au luat cateva cadre si au sters-o.

In urma lor au ramas niste amarati de oameni nedormiti de 3 zile si o liota de breji din administratie, sa se descurce, „ca caii nu-s ai lor”.

Nu stiu cat mai mai tin curelele sa scriu, dar trebuia sa spun.
Am plecat din Bucuresti cu 10 autoturisme, atatia oameni cati am incaput in ele, imediat si direct de la flashmob, fara sa existe vreo urma de teribilism in asta. Pur si simplu, cineva a spus ca un camion plin cu cai se indreapta spre abatorul din Sf. Gheorghe, ca Kuki de la Vier Photen este in urma lui cu o masina si ca are nevoie de sustinere ca animalele sa nu fie sacrificate. Pe cale „legala” nu se reusise nimic, vreme de cateva zile. Si am zis cam toti, in acelasi timp: „sa mergem acolo, sa vedem ce se poate face”. Raluca tinea legatura cu Kuki, telefonic, stiam ca tirul se indreapta spre Slobozia si de acolo avea sa ni se comunice directia ulterioara. Soferii se sunau din cand in cand intre ei, sa se regrupeze, Raluca dadea cate un sms pe „grup” cu pozitia tirului. Ne-am oprit in Buzau si de aici ne-am dus in coloana pana in Ianca, unde i-am gasit in fata sediului politiei. Kuki si soferul erau inautru la audieri. Actele erau complet brambura, transportul era complet ilegal, conditiile in care erau tinute animalele erau terifiante. Caii nu bausera apa de 24 ore, erau nervosi si inghesuiti, speriati, raniti, cazuti in propria mizerie, si decazuti din  princina mizeriei umane. Armasarilor mandri si nobili le ieseau costele si sangele prin piele, aveau ochii in lacrimi si o privire chinuita si ingrozita. Plagi deschise, suferinta, umilinta, asta e ce am gasit intr-un tir, aflat in fata sediului politiei Ianca.

Soferul a cedat presiunilor si a spus ca ii duce pe cai oriunde vrem noi, ca face ce vrem noi. Era speriat si rusinat cumva de josnicia lui, de care sunt sigura ca nu-si daduse seama pana in urma cu cateva ore. Voia sa-si salveze pielea, dar parca incepuse sa si simpatizeze cu noi, vedea, ca nu era chior, cat ne doare ce se intampla acolo si incepea sa inteleaga ceva. Putin.

Am inceput sa sunam la abatoare. Conform legii din Romania, abatorul era singurul spatiu unde puteam „descarca” caii din tir, pentru  19 dintre ei avand acte ca sunt infestati cu un virus contagios si incurabil. Trebuia sa separam animale sanatoase de cele bolnave (presupus, conform cu hartiile de transport), si pe cele vii de cele moarte. Pe trei dintre ei ii credeam morti.

Nu ne-a primit nimeni. DSV-ul nu putea fi gasit inainte de 7 dimineata, Politia Braila (contactata la 112) a ras de noi. Cu fiecare sfert de ora caii deveneau mai agitati si ne temeam din ce in ce mai tare ca vom pierde mai multi dintre ei.
Am cumparat saci si i-am bagat printre zabrelele camionului, i-am umplut cu apa, ca sa-i putem adapa. Nu aveau nici 1/2 m spatiu in jurul lor, pentru a-si apleca capul sa bea apa. Unii, foarte putini, au reusit sa-si umezeasca botul cu cateva picaturi.

Au urmat ore in care ne-am sfatuit, ne-am stors creierii, am urlat unii la altii de neputinta si epuizare. Caii mureau sub ochii nostri si noi nu aveam solutie pentru ei. La Sf. Gheorghe daca ii porneam, erau sacrificati. La Tulcea daca ne intorceam, ii supuneam unui alt drum de peste 10 ore, in aceleasi conditii in care se aflau. Am plecat cu masinile prin imprejurimi, sa gasim o ferma, un tarc, o cladire dezafectata, ceva care sa fie destul de departe de caii sanatosi ai comunei si suficient de aproape pentru a nu-i chinui si mai mult. La Braila n-am gasit, de la Galati asteptam un raspuns dimineata (era ora 2 sau 3), am pus anunturi pe fb, am trezit din somn toti oamenii pe care ii cunosteam, le-am cerut adrese, telefoane, o idee, orice. Tot ce ni se parea o salvare, avea o hiba. Ori nu era imprejmuit, ori era prea departe, ori nu era in afara localitatii (desi, si pentru asta, aveam nevoie de aprobarea DSV).

Pe la 7, cedaseram. Am zis „ok, ii intoarcem la Tulcea, macar salvam o parte dintre ei”. Am refacut actele cu destinatia Tulcea. Intre timp, cineva gasise o ferma, la 16 km de Ianca, in Urleasca. Proprietarii ne primeau acolo, DSV a spus ca ei nu aproba asa ceva.

Am format o coloana din cele (probabil) 20 masini cate se stransesera, si tirul cu animale, si am pornit in directia aceea. Ne-a oprit Politia Animalelor (un ONG), la nici 2 km de destinatie, ca nu se poate, ca e penal fara acordul DSV. Am tras coloana pe dreapta si s-au format doua tabere: unii care spuneau ca nu le pasa de puscarie, altii care militau pentru Tulcea ca singura solutie. Eram la volan (cu talpile arse de cat inconjurasem camionul toata noaptea), cu geamurile coborate. Langa mine, intr-o alta masina, era Raluca. Nu stiu daca i-am zis sau pur si simplu a facut ea asta, dar am gandit-o la fel. Si probabil am fi vorbit la fel. A cerut nr. sefului de la DSV. (Aveam deja numerele tuturor sefilor, al primarului, al comandantului politiei, al medicului veterinar zonal, al tuturor). A pus mana pe telefon si i-am auzit fiecare cuvintel pe care l-a spus. A vorbit cu tot sufletul ei si a cerut 24h, o derogare, permisiunea sa descarcam caii undeva aproape, pentru a-i intrema. De la capatul celalalt i s-a raspuns ca nu au un astfel de loc. I-a zis ca l-am gasit noi, ca e o ferma fara activitate, in camp, ca proprietarii ne primesc si ca vom avea grija de cai, TREBUIE sa ne dea voie sa-i scoatem din camion. Si omul ala cu care vorbea a zis „da”.  Raluca!

Revin.

Anunțuri