Nu trecusera nici doua ore, si ii era dor de el. Gasise pe youtube cateva melodii pe care ar fi vrut sa i le trimita, si ii veneau in cap o suta de continuari ale discutiei pe care ea o incheiase, tacand. Statea cu fereastra de messenger deschisa (ca si atunci cand el nu era online, pentru ca-i placea sa-i vada numele in bara) si recitea cele trei cuvinte care au irosit inca o zi, din aproape imposibila lor apropiere.
„Pai, daca nu a fost sa fie…”, ar fi vrut sa-si spuna, dar stia, tot de la el, ca „mai degraba ti se intampla ce-ti doresti, decat ce nu-ti doresti”, iar daca nu  lupti pentru lucrurile care-ti par importante, incepi sa valorezi din ce in ce mai putin in ochii tai, pana cand ti se face sila. Sa orice. Sa te mai dai jos din pat dimineata, de pilda.

Dar nu-i putea trimite melodii, pentru ca nu si-ar fi dorit ca relatia lor, si-asa inexistenta, sa se transforme intr-o idila siropoasa. Ca sila e de mai multe feluri. Iar un barbat caruia i-ai provocat repulsie o singura data, nu se mai uita cu alti ochi la tine, in veci. Chiar daca te iarta, pentru ca esti femeie, iar femeile nu sunt cele mai destepte animale de pe pamant.

Ar fi vrut sa-l poata privi, ca sa-i spuna cu ochii ce nu-i spusese in cuvinte, dar asta ar fi insemnat un drum prea lung, si o ingaduinta mult prea mare, pentru ca invatase sa-l lase in pace atunci cand e nervos. Cu toate astea, i se parea ca ceasul lui a fost dintotdeauna mai generos decat al ei, caci el isi putea permite sa iroseasa zile, si luni, si ani, stiind, in tot timpul asta, ca ea il asteapta, si ca un singur cuvant de-al lui ar fi putut rasturna vesnicia in favoarea lor.

Parca nu fusese niciodata in fata lui, niciodata a lui. Parca totul era un vis prost, ca o carte scrisa de o femeie nefertila, ce-si exhiba frustrarile prin iubiri inchipuite si prin declaratii de dragoste patetice. Parca asta ii spusese si lui o data, iar el a tacut si a iesit de pe mess.