Sau multumire ca inca nu m-a aruncat pe geam.
Un bărbat este adus în faţa judecătorului pentru ca a omorât-o pe soţia lui.
– Fapta dumneavoastră e sub orice critică. Dacă aveţi intenţia ca tribunalul să nu vă condamne la închisoare pe viaţă, trebuie sa ne expuneţi motive cât de cât plauzibile care sa va poata reduce pedeapsa.
– Domnule judecător, soţia mea era aşa de proastă încât nu am putut să mă controlez şi a trebuit să o arunc de la balcon.
– Declaraţia dumneavoastră este o obrăznicie nemaiauzită. Dacă nu doriţi ca juraţii să vă condamne înainte să continuăm procesul, trebuie să aveţi argumente cu adevărat plauzibile.
– Păi să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje, la ultimul etaj. La parter locuieşte o familie de pitici. Părinţii au 1 metru şi copiii, cel de 12 ani 70 de cm şi cel de 14 ani are 90 de cm. În ziua respectivă i-am spus soţiei:
– Cred că e groaznic să fii pitic. Săracii vecini de la parter, toţi sunt aşa mici!
– Da, sunt o adevărată specie de pirinei.
– Pigmei ai vrut să spui!
– Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele şi de la care se alege cu pistrui.
– Aia se numeşte pigment.
– Mă laşi ? Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
– Ăla se numeşte pergament.
– Cum poţi, dragă, să fii aşa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ce a scris.
– Domnule judecător, vă închipuiţi că mi-am înghiţit cuvântul „fragment” ca sa nu mai continui discuţia asta aberantă. M-am aşezat pe fotoliu şi am luat un ziar să-l răsfoiesc. Nici nu m-am aşezat bine că apare soţia mea lângă mine cu o carte în mână şi îmi spune:
– Uite dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor şi se numeşte carte , dacă nu aveai idee ce e aia. Ia şi citeşte „Veranda de la Pompadur”.
– Draga mea, asta e o carte în limba franceză, „Marchiza de Pompadour”, nu trebuie să traduci numele în română.
– Asta e bună, dragă, îmi dai tu lecţii de franceză, mie care am făcut meditaţii cu un vector de la facultate!!
– Ăla nu se numeşte vector, se numeşte lector.
– Eşti prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
– Ăla a fost Hector şi era troian.
– Hector e unitatea de măsura a suprafaţei, blegule.
– Ăla e hectar, draga mea.
– Mă uimeşti cu incultura ta. Hectar e o băutura a zeilor.
– Ăla se numeşte nectar.
– Habar nu ai, eu ştiu sigur că era şi o melodie pe tema asta, pe care o cântau două prietene în duo.
– Nu se spune duo, se spune duet. – Mă scoţi din sărite, cum dracu’ de eşti aşa de încuiat? Duet e când doi bărbaţi se bat cu săbiile!
– Ăla se numeşte duel.
– Pe dracu, duel e gaura aia neagră din munte de unde apare trenul.
– Domnule judecător, aveam „tunel” pe limbă, dar am simţit că mi se face negru în faţa ochilor, nu m-am mai putut stăpâni şi am aruncat-o pe geam.
Linişte în sală… Judecătorul ia ciocănelul de pe masă, loveşte cu el puternic şi spune: – Eşti liber, a fost un caz clar de legitimă apărare. Eu o aruncam deja de la „Hector”.
Agarttha's Blog 