Cred ca dintotdeauna am avut sentimentul asta egocentrist, ca ziua mea de nastere e a mea. Ca-mi sunt tolerate multe lucruri in ziua aceea, ca nu se va supara nimeni pe mine, ca nu voi fi certata, pusa la treaba, ca voi fi proteajata si rasfatata, ca pot sa fac tot ce vreau eu, sa-mi aleg oamenii cu care vreau sa fiu, ca e a mea ziua aceea in intregime, si dispun de ea. Cumva, mi-a fost indusa credinta asta, pentru ca, atunci cand eram copil, ea ma proteja si nu le permitea sa ma supere de ziua mea. Si-mi facea un tort absolut minunat, cel mai bun tort din lume, cu nuci si ciocolata, ornat cu dulceata de portocale si caise verzi.
Il reproduc din memorie, mi-as dori sa am macar o poza, sa-l mai pastrez… s-o mai pastrez, mai mult timp.

Voiam sa scriu despre altceva, si mi-e atat de dor de ea acum..

Alte bucurii nu-mi amintesc, legate de ziua mea de nastere, doar tortul acela, care valoreaza cat o copilarie.
As accepta zambind toate mizeriile si angoasele de toate zilele, daca de ziua mea as putea sa fac ce vreau eu. Doar atunci, o data pe an.

Inca mai am sentimentul asta, ca-mi pot permite lucruri pe care in mod obisnuit nu mi le permit. E o minciuna frumoasa, pe care imi place sa o traiesc. Imi place sa cred ca sunt importanta, ca oamenii ma vad, ca isi amintesc de mine.. ca exist.

Anul asta, din nimic, mi-a venit ideea unei petreceri. Asa, aiurea, s-a legat din niste imprejurari. Nu mi-o doream, pentru ca mi-am promis, acum 6 ani, ca nu ma voi mai supune, de bunavoie, tristetii aceleia vreodata.

Am constatat din nou, daca mai era nevoie, cat de singura sunt.

Anunțuri