Linistea vine cand te poti desprinde de tine, cel din trecut. Nu cand lasi trecutul in urma si te-ai impacat cu el, aceea e resemnare. Resemnarea e ca un marcar peste toate trairile tale viitoare, ti le coloreaza in ce nuanta vrea ea.
Cand UITI, esti fericit. Pentru mine, sa ma accept si sa invat sa traiesc cu ceea ce sunt, nu e suficient. Pentru altii, este. As putea sa o iau de la capat in fiecare dimineata, iar seara sa ajung in acelasi loc. Degeaba, cand atatea drumuri nu s-au incheiat, si-ti atarna precum tinichelele de coada, n-ai cum sa uiti, ca le auzi.

In clasa a 10-a, cand invatasem poezia asta, si-o recitam prin cenacluri, habar n-aveam ce inseamna. A trebuit sa traiesc in ea, ca s-o inteleg. Si tot nu mi-e destul.

In acelasi loc ajung, in fiecare seara.

Nici moartea nu vine, daca nu o meriti.

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare trista;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă”

Publicitate