Va fi o istorisire lunga, care in mod cert nu va acoperi toate gandurile pe care le am in cap, dar trebuie sa incerc.

Usa-n usa cu mine stiam ca locuieste un batran bolnav. Acum cateva luni, cand l-a luat salvarea, am lasat numarul de telefon asistentei de la salvare, i-am spus sa ma sune daca are nevoie de ceva, dar nu m-a sunat nimeni. E imobilizat in pat, de mai multi ani, stiam si asta cumva, nu mai retin de unde. Si am vazut diversi oameni intrand la el in casa, asa ca n-am considerat ca ar avea nevoie de mine in vreun fel.

Astazi l-am auzit strigand „ajutor!”. Usa lui e mereu descuiata, am intrat si l-am gasit jos. Se deplaseaza foarte putin, din pat intr-un scaun special, cu olita, pentru nevoi. L-am ridicat (nu stiu de unde am avut atata putere), l-am asezat inapoi in pat, si am ramas putin langa el, sa ma asigur ca e ok.

Vorbea sacadat, respirand dupa fiecare cuvant, dar dupa ce s-a linistit mi-a luat mana sa mi-o sarute. Sunt incremenita si acum. I-am spus ca sunt vecina de alaturi, si cum ma cheama. Mi-a multumit in foarte multe cuvinte, intr-un fel pe care nu l-am mai intalnit niciodata. A zis ca nu are bani, dar daca pot sa ii spal o pereche de pantaloni, care sunt in baie, imi da 200 de mii. I-am luat cele cateva haine, le-am pus in masina, si m-am intors la el cu un ceai. I-am asezat pernele, si m-am asezat si eu, langa el, pe pat.

Mi-a spus ca ieri n-a mancat nimic, pentru ca omul caruia i-a lasat casa vine si ii aduce mancare, o data pe saptamana, dar el nu poate ajunge la frigider sa si-o ia. Miercurea si vinerea vine la el cate un asistent social, de la primarie, si ii da sa manance sau il schimba de haine. „sta 15 minute si pleaca”. Si mai venea o vecina din bloc, insa acum e in spital si ea. L-am intrebat daca are rude. A zis ca pe 12 decembrie 1964 i-a murit copilul, intr-un accident de masina. El i-a adunat creierul de pe asfalt. Sase luni mai tarziu, i-a murit si sotia. A fost profesor de matematica, la Universitate. A scris carti. Toata casa lui e plina ochi de carti. A facut un semn catre pereti, spunandu-mi „cartile astea sunt prietenii mei. Am scris si poezii, vreti sa va spun cateva?”. Mi-a recitat 5 poezii si 2 fabule. Plangeam, dar nu m-a vazut, nu mai vede.. S-a oprit, la un moment dat, spunand „iertati-ma, daca va plictisesc..” L-am rugat sa imi spuna „maria”. A raspuns ca nu se cuvine sa aiba cu mine o asemenea intimitate… L-am intrebat daca pot veni uneori, seara, sa bem un ceai si sa stam de vorba. M-a prins de mana si mi-a multumit, m-a implorat sa vin cand pot, si m-a intrebat daca n-as putea sa il inregistrez, pentru ca el are multe ganduri.. si i-ar parea rau sa le ia cu el…

Am avut norocul sa cunosc astazi un spirit fabulos, incantator si fascinant. Prizonier intr-un trup ca o pedeapsa. A implinit 90 de ani. E perfect lucid, incredibil de coerent, coplesitor de complex.

Ii cunostea pe multi.. Paunescu, Tutea, Paler.. „s-au dus toti”, mi-a spus… „eu nu mai mor odata”…

Acum cateva luni, a incercat sa se sinucida. „Aveam 6 pastile de somn, le-am luat pe toate. M-a gasit o vecina, cand inca mai respiram. M-au dus la spital, nu m-au lasat sa ma duc… ”

*

Eu.. am plans toata ziua. Imi inchipuiam ca stiu ce-i suferinta…

Anunțuri