Se simte bine azi, cred ca ieri luase ultimele trei pastile de somn, pe care mi-a spus ca le mai are, si pe care i le-am cerut, dar n-a vrut sa mi le dea. Astazi a fost din nou asa cum il stiu eu, limpede.

I-am spus ca i-a adus cineva o portie de varza cu mamaliga. „Ah, mamaliga! Imi place grozav! Cu mamaliga am crescut, asta m-a facut mare. Doamna Maria, azi-noapte, la 3, cand mi-ati spus ca sunteti obosita, am vrut sa va imbratisez. Mi-am dat seama cati oameni am chinuit eu cu neputinta mea, si cat de putini au fost cei care nu m-au umilit. Ca umilit am fost de mic. De-asta as vrea sa mor odata, sa nu mai fac nimanui zile fripte.
Aveam in clasa 5 colegi mai instariti, care veneau cu masina la scoala cand ploua, le dadeau parintii masina. Si, la chioscul de la scoala, puteai sa cumperi mancare. Aveau chifle goale, cu un leu: puneai leul, luai chifla. Nu aveai voie sa incerci mai multe, era ca la sah „pièce touchée, pièce jouée”, daca puneai mana pe o chifla, trebuia sa o iei. Apoi, aveau chifle cu parizer, painea taiata si o feliuta de parizer de te uitai prin ea. Astea erau 3 lei. Daca cereai mustar, stramba ala din nas, dar iti manjea felia aceea cu lopetica de lemn. Si mai aveau senvisuri cu cremwurst, costau 5 lei, si iti punea mustar cat voiai. Astia 5 cumparau mancare cu randul: adica in fiecare zi altul dintre ei comanda, si tot el platea, pentru toti.
Intr-o zi, am avut test la matematica. Cu Nae Neculescu, i se spunea „biciul lui Dumnezeu”. Nae nu tinea cont al cui esti, sau cati bani ai, lasa corijenti pe capete. Si pe jumatate dintre corijenti, ii lasa repetenti. Si Relu, unul dintre astia 5, statea in spatele meu, si-mi zice: „da-te, ma, Vornicule, mai intr-o parte, sa vad si eu, ca ma lasa asta corijent”. Eu stiam matematica, si multe dintre probleme le rezolvam altfel decat ceilalti. M-am dat, am scapat guma pe sub banca de vreo cateva ori, am facut eu cumva si l-am lasat sa copieze. Imediat dupa test, a venit recreatia mare, si-am mers la chiosc. Relu a comandat 5 senvisuri cu cremwurst, si apoi m-a vazut, si a zis „si un senvis cu parizer”. Eu aveam in fiecare zi un leu, de la tata. Daca m-ar fi intrebat „ce vrei sa mananci, Vornicule?”, i-as fi spus ca vreau o chifla. Dar el a vrut sa-mi arate ca eu nu sunt ca ei, chiar daca stiu mai multa carte, daca nu am bani nu pot ajunge la nivelul lor. Mi-am cumparat chifla mea, si i-am spus ca nu-mi trebuie senvisul.„

Publicitate