Ieri am chemat doi baieti sa-i repare patul. Un recamier foarte vechi, cu arcurile rupte, din care aluneca la fiecare miscare si risca sa cada oricand. A fost foarte tonic si bine-dispus toata ziua, am glumit impreuna, am ras cu totii, in timp ce astepta cuminte, in scaunul cu rotile, sa fie gata lucrarea. A spus, la un moment dat: „mai copii, sunteti niste ingeri pentru mine!” la care eu, obraznica, zic „si, credeti ca ati ajuns in rai, domn profesor?” A ras cu pofta.  Era foarte entuziasmat.

Am plecat eu de la el noaptea, pe la 1.30. L-am rugat sa ma sune cand se trezeste, ca sa trec pe la el inainte de a pleca la cumparaturi. La ora 10 inca nu ma sunase, m-am dus sa vad ce face si l-am gasit langa pat, cu fata in jos. Ma striga, nu se putea misca. Era plin de sange in jurul lui, era constient, mi-a spus sa-l tarasc pe linoleum, sa-l trag de acolo. Tot ce-am putut face a fost sa-l intorc cu fata in sus si sa-i pun o perna sub cap. Avea ochii umflati, era lovit la fata si la umar, sangele era de la picioare, are ulcer varicos. A venit smurd-ul in 10 minute. L-au luat (din nou) la spital. A avut putine momente de coerenta, a stat cuminte in pat multa vreme, l-au intors pe toate partile si singura suparare a lui a fost ca i-au taiat hainele de pe el, singurii pantaloni in care se simtea confortabil, pentru ca nu-l strangeau. A refuzat categoric sa fie internat, dupa mai multe ore de agonie pe patul din ambulatoriu. Mi-a cerut sa-l iau acasa cu orice pret. Ca el pleaca de acolo in genunchi. Mi-a mai spus „doamna, va rog frumos, doar duceti-ma acasa si de maine puteti sa uitati de mine, lasati-ma sa mor singur, dar nu ma lasati aici!„. Iar medicii m-au pus sa semnez ca refuza spitalizarea, spunandu-mi ca ei nu-l pot tine acolo impotriva vointei lui. Nu ca ei ar fi vrut. Cardiologul (medic de garda) mi-a spus ca are doua locuri libere pentru internare, pana luni.

L-am adus acasa, deja cunosc procedura, a fost usor, le-am spus pompierilor exact ce sa faca, nu l-au mai chinuit. Sau poate nu s-a mai vaitat el, nu mai simte durerea.

Am dat telefoane tuturor celor de pe lista. Unii mi-au spus sa-i anunt si pe ei, daca se intampla ceva, sa vina la inmormantare. De venit, au venit trei. Medicul rezident Laurentiu Nancu, pe care l-a meditat la matematica acum 6 ani, si care il mod regulat ii schimba bandajele, dl. Relu, de la Crucea Galbena, care a ramas aici cateva ore, si Marcel Danescu, cel caruia stiu ca i-a lasat garsoniera, si care pretinde ca a cumparat-o de la el, acum cativa ani, deci „nu are nicio obligatie”. Cu toate astea, mi-a lasat 400 lei, poate gasesc pe cineva sa stea cu el, este evident ca nu mai poate fi lasat singur. Si a plecat. Este aproape inconstient, are nevoie sa tuseasca si atunci incearca sa se ridice. Cade, daca nu e sprijinit.  Vorbeste.. uneori cu sens, de cele mai multe ori fara sens, adoarme si se trezeste, urla ca il dor picioarele, si escarele, si umarul, are impresia ca cineva il inteapa si ca ii strange bandajul, se trezeste spunand „va rog, nu mai faceti asta, nu mai umblati acolo, ma doare!”. Nu umbla nimeni…. eu stau in fata lui.. si-l privesc….
N-am gasit pe nimeni sa stea cu el, am cautat si pe internet, si printre cunostinte… oricine aude de un batran bolnav, raspunde ca nu poate sa vina. Relu si Laurentiu au plecat si ei, au promis ca se vor intoarce dimineata.

Am golit un fotoliu de carti, mi-am facut un ceai, i-am facut si lui un ceai (a baut jumatate de cana), mi-am luat laptopul si scriu de aici. E 23.30. Sper sa nu adorm.

I-am pus sa-i cante Chopin.

Publicitate