Azi-noapte, cumva.. a intrat un elefant in camera mea. Era un elefant in toata puterea cuvantului, cu picioare mari, urechi mari, coada subtire, avea trompa si se culcase langa mine pe pat. Si-a pus capul pe piciorul meu, si-a lipit fatza de gamba, si statea asa, nemiscat, cu fundul spre mine si cu toata greutatea lui de elefant aproape strivindu-ma.

Era foarte real si foarte frumos, si se comporta ca un om. M-a incolacit cu trompa si si-a pus un picior peste bratul meu, il simteam ca ma iubeste. L-am iubit si eu, se purta foarte frumos si incerca sa fie delicat, in pofida greutatii sale. Inchisese ochii si stateam asa, incolaciti, eu si elefantul, iubindu-ne fara niciun motiv, impartind clipa aceea care ne fusese data, cumva.. pentru ca el intrase in camera mea. Am vrut sa-i fac o poza, eram constienta ca nu ma va crede nimeni ca m-am iubit cu un elefant, am vrut sa ramana ceva in urma clipei aleia, eram treaza si priveam elefantul cu un soi de stupefactie, si mandrie, ca ma alesese pe mine sa ma iubeasca. Si nu-mi venea sa cred. Si vorbeam cu el, il intrebam „cum ai ajuns tu aici? ce sa-ti ofer eu ca sa-ti fie bine? ce sa fac eu cu tine?”

Si, deodata, elefantului a inceput sa-i curga sange din inima. Am vrut sa il trezesc, sa-l ridic in brate si sa-l duc la doctor. Am tipat la el „nu muri, esti singurul elefant care m-a iubit vreodata! lasa-ma sa te salvez!” Dar nu-l puteam ridica, nu puteam sa-l misc, eram prinsa sub el si tot ce-am putut sa fac a fost sa-l incolacesc strans cu bratele si cu picioarele si sa-l privesc cum se stinge.

Era prea mare pentru mine, dar m-a iubit. Si voi trai toata viata cu mandria de a fi o femeie care s-a iubit cu un elefant. La fel de mare precum durerea de a nu-l fi putut salva.

P.S. Nu exista elefanti roz.

Publicitate