„Miercuri noaptea nu e o zi bună. Nu e o noapte bună, adică, nu e o noapte bună să ceri informații unui taximetrist.

Taximetristul dormea, cu basca pe cap și lumina în taxi STINSĂ. Să ai lumina albastră stinsă, în taxi, e ca o blasfemie.

Eu și prietenul cu care împărțeam taxiul până pe Moinești, însă, ne-am urcat în mașină cu o dilemă: cine moare în Miorița? Eu ziceam că moldoveanul, prietenul că munteanul. Cu telefoanele moarte, cerem ajutorul taximetristului proaspăt trezit din somn.

– Nașule, cine moare în Miorița?

Taximetristul se uită la mine în retrovizoare și zâmbește pe sub bască. Se vede că știe. Dar e un fel de Hitchcock. Îi place suspansul. Nu spune nimic. Caută molcom ceva pe sub piciorul drept. Scoate un cablu. Apoi caută gaura. Băgat în lăcașul de la brichetă, cablul face un mic scurtcircuit, care eliberează o scânteie albastră, miraculoasă, în toată mașina. E scânteia cunoașterii. Brusc, tot interiorul Loganului este aprins cu o lumină albastră, electrică, intimă, care îmbie la povești. Taximetristul ia cuvântul:

– Păi, cine să moară în Miorița? Nechifor Lipan!

Se râde mult. Cam jumătate de drum. Prietenul cu munteanul îl acuză pe taximetrist că ”Nechifor Lipan” e răspunsul lui la orice întrebare, inclusiv la „Matale cu cine ai votat?”. Eu încerc să-l ajut:

– Da, dom’le, moare și Nechifor Lipan, ce-i drept, dar nu în Miorița… Că moare Nechifor Lipan, în Baltagul, știam și noi, practic ăla moare în toată cartea!

Taximetristul râde și el de ce-a zis. Se distrează cu noi. Simte nevoia să se scoată:

– Știu doar că pe Miorița a scris-o Eminescu.”

Anunțuri