Exista suflete lipite. Lipite strans, cu un glue elastic, care nu se rupe oricat de mult ele s-ar indeparta. Dar doare crunt cand pielea sufletului tau e intinsa la maxim, mai degraba ai vrea sa se rupa decat sa traiesti zi si noapte asa, ca un crucificat.
Exista suflete care nu se dezlipesc niciodata, oricat de prosti ar fi oamenii si oricat de mare ar fi minciuna.
Daca traiesti cu un suflet de-asta, ajungi sa te comporti ca un anesteziat, dupa un timp. Ai mancat atata durere pe paine, ca nu-ti mai pasa ce rau ar putea sa ti se intample. Nu mai simti. Amortesti. Iti aduci aminte ca mai demult plangeai, iti aduci aminte si cand radeai cu pofta, iti aduci aminte si ca tresareai la cuvinte sau imagini, iar acum privesti sterp spectacolul lumii imprejurul tau si-ti calculezi emotiile din ce in ce mai precis, pana cand inlaturi orice eroare.
Esti singur ca dracul, pentru ca ai devenit mai mult mecanism, decat om, mintea ta fusese candva stapanita de un val albastru, dar domnul caruia stii ca-i erai harazita nu ti-a permis sa-l iubesti, ti-a cerut sa devii altceva, acest ceva pe care nu-l mai vrea nimeni acum, nici macar tu.
Iti amintesti ca radeai cu pofta si acum nici sa plangi nu mai poti. Mintea iti spune ca nu ajuta la nimic plansul, cum dealtfel nici scrisul, nici muzica, nici insingurarea, poate doar moartea. Doar moartea nu ai incercat-o, in rest prea le stii pe toate si prea nu mai au niciun rost, toate cate le stii.
Pentru ca exista suflete lipite. Lipite strans. Iar cand pielea sufletului tau e intinsa la maxim, tot ce mai poti simti este durere. Durere si o amorteala sora cu moartea.

Publicitate