Sunt zile in care ma simt foarte obosita si as vrea sa renunt. Sau macar sa plec undeva departe, pentru o vreme, sa uit de lumea asta a „rescuerilor” si sa ma intorc in mine, unde n-am mai fost de prea mult timp. Mi-e dor sa citesc, sa scriu, mi-e dor de muzica, de seductie, de atingerea unor oameni dragi pe care nu apuc sa-i vad pentru ca mereu am prea multa treaba, fie chiar si ca sa le raspund la telefon.
Nu mi-am dorit viata asta, si totusi viata asta m-a prins ca un drog pentru care nu exista cure de dezintoxicare. Poate fac asta din iubire, sau poate o fac din orgoliu. Imi place sa vad rezultatul muncii mele de un an si ceva, imi place sa ma mandresc cu aproape 500 de catei care dorm acum in canapele si zburda in gradini inverzite, in loc sa se tarasca flamanzi si insetati in cacatul din tara asta. Daca ar fi ramas in viata. In mod cert nu o fac pentru bani, ca ma duce mintea sa fi avut destui bani pana acum ca sa nu mai fie nevoie sa trag de mine intr-o lume care nu ma reprezinta, plina de ura si de minciuna, dormind nopti la rand intr-o duba prin cine stie ce parcare, sau facand un dush la 3 zile pentru ca am avut treaba in adapost.
Ma uit la mainile mele care n-au mai vazut de cateva luni o manichiura, la pielea mea ridata de vant si la parul decolorat de soare, si imi amintesc ca nu demult, doar cu doi ani in urma, nu ieseam din casa inainte sa ma coafez si sa ma incalt cu pantofi cu toc.
Ma uit la copilul meu care crede ca iubesc cainii mai mult decat pe ea, ma uit pe geam la oamenii care pleaca la o plimbare in parc, in familie, cu biciclete, role, minge, rachete de tenis, inghit un nod mare, mai iau o gura de cafea si ma urc in masina, mereu cu aceeasi destinatie: clinica sau adapost.
Cand intalnesc un om care stie carte si cu care am ce discuta, imi pare atat de bine incat aproape ca nu-l mai las sa plece. M-am indobitocit printre tarani si animale, dar e ceva care ma intoarce mereu in lupta asta, pe care nu mi-am inchipuit-o niciodata atat de grea. Lupt in fiecare zi cu mine, cu oameni, cu boala si cu moartea, dar atunci cand inving prin niste aripi care ma ridica deasupra durerilor, frustrarilor, lacrimilor si neputintei si imi spun „daca am ajuns pana aici fara sa vreau sa merg pe drumul asta, trebuie sa fie un rost in asta, o sa-l aflu numai daca merg mai departe”. Si merg mai departe. Empatizez si descopar niste suflete despre care, acum un an si ceva cand ma incaltam cu pantofi cu toc si imi faceam manichiura, nici nu stiam ca exista. Suflete care ma iubesc PUR si SIMPLU, fara sa le fi oferit nimic niciodata, fara sa stie nimic despre mine, fara indoiala si fara asteptari. Niste suflete care ma iau asa cum sunt eu, care imi dau TOT in momentul ala si care se bucura de fiecare secunda pe care eu pot sa le-o ofer, fara sa se intrebe daca ma vor mai vedea si maine.
De-asta ma simt eu obligata sa fiu acolo si maine. Pentru ca ei nu ma cheama, nu ma cearta, nu se supara… ei doar ma asteapta si sunt sigura ca stiu, in sufletele lor, ca eu am sa vin, ca n-o sa-i las cum toti ceilalti i-au lasat.
M-as intoarce la oameni, dar pe oameni ii cunosc atat de bine incat apropierea de ei aproape ca imi face rau. Tanjesc dupa minti luminate, care sa ma invete lucruri bune, si dupa suflete frumoase care sa ma faca sa ma simt in largul meu. Stiu ca trebuie sa suport multe mizerii, stiu ca altfel nu se poate si ca multe vieti depind de rezistenta si de rabdarea mea. Si de cata putere de munca mai am. Si de capacitatea mea de a-mi sacrifica anii astia putini de tinerete pe care-i mai am. Si de motivele pe care mi le induc, fie ele si provenite din orgoliu, pentru a ma trezi dimineata si a porni tot intr-acolo. E o lupta acerba, pentru ca de cand ma stiu, m-am iubit cel mai mult pe mine. Pentru Iris am facut mai putine sacrificii decat pentru cateii astia. Dar parca viata ei n-a depins totusi de sacrificiile mele, ca probabil le-as fi facut. Ii iubesc. Mai mult decat pe mine. Si mi-e foarte greu sa recunosc asta, mai ales cand ma apuca o nebuneala de-asta ca azi, cand as vrea sa plec undeva departe, desi stiu ca m-as simti mizerabil si as ajunge sa ma urasc daca as face-o.
Am scris vorbe multe si esenta putina, dar nu mai am nici exercitiul de a scrie si nici pe intelesul tuturor n-as vrea sa fiu. Ca asa-s de satula de oameni, ca de mere padurete. Desi tot ei m-au determinat astazi sa spun „lasa, ca pot!”, si sa caut cai de rezolvare a unor probleme in alte parti decat privisem pana acum.
Poate ca ma voi trezi intr-o dimineata cu o idee geniala, care sa ma impace si pe mine si pe ei.
Sau poate ca voi face asta toata viata, dintr-un motiv sau altul.
Poate ca am multe polite de platit vietii si poate ca … mda. Poate ca am scris suficient. Nu e nicio cruce, e doar o alta forma de iubire. E iubire. Pura. Aceea pe care am cunoscut-o cu 7 ani in urma, odata cu tine.
Pur si simplu.
P.S. Ea e Mara. Isi apara puii cu pretul vietii. Si ma iubeste. Habar n-am de ce. Dar e.
As vrea sa ii gasesc o familie care sa o merite. Si sa o iubeasca cel putin cat o iubesc eu.
Agarttha's Blog 
Brindusa a spus:
Ceea ce descrii tu aici e un semnal de alarma pe care ti-l da fiinta ta și nu îl vei putea ignora la nesfârșit. L-am resimțit și eu după șapte ani de rescuerit, așa ca parcă aș fi citit & citat din mine cele scrise. Mă întreb dacă ne cunoastem cumva?!
Pe mine m-a fortat boala mamei să iau o pauză, ca altfel drogul e mult prea puternic, mai ales când primești poze de dincolo cu dragii de ei lăfăiți printre perne, dupa ce tu știi în ce condiții stateau pe la noi. Mama s-a dus la cele veșnice în martie și de atunci eu mă lăfăi cu o nespusă satisfacție în adâncimea introspectiei, doar eu și cu gandurile mele, și descopăr lucruri fascinante despre fiinta pe care credeam ca o cunosc în totalitate. Nu știu despre tine, dar eu am început să obosesc și sa mă simt ca un Don Quijote luptandu-se cu morile de vânt. Mi-e groaza să ies din casa de teamă ca o sa dau peste un animalut și nu mai am unde sa-l duc. Casa mi-e plină și trebuie să le asigur alor mei cele necesare. Și știm cât e de greu să te faci ca nu-i vezi pe cei de pe străzi, să treci pe lângă ei luptandu-te cu impulsul de a-i ajuta/salva/lua. Și totuși, după ațâția ani și atâtea sufletele salvate, tot e plin, mereu apar altii noi și efortul tău nu se vede, dar resursele tale încep să scârțâie puternic. Și atunci știi ca trebuie să alegi, ori te oprești și încerci sa te pui pe primul plan, ori continui până îți epuizezi tot ce ai. Și aici mă refer la sănătate, ca oricum bani nu mai ai.