O palarie prea mare

Ma gandesc ca multi dintre noi n-ar trebui sa avem drept de vot. Nu toti, doar vreo 80%. Cu speranta ca ceilalti 20% inteleg vreo bruma din politica, sau ii preocupa, sau ar putea lua decizia corecta, din doua la fel de proaste.
Eu recunosc ca nu-mi plac situatiile in care, daca nu e A, e B. N-am de-a face cu politica si totusi am votat ieri, nestiind ce fac. Cum parerile sunt impartite, eu raman inca la mijloc, intre ele. Niciuna dintre variantele A si B nu era buna pentru altcineva decat pentru ei. Asa ca, rationamentul a fost urmatorul: o sleahta de imbogatiti vs. o sleahta dornica de imbogatire. Cea de-a doua, inzecit mai mare, intrucat isi dadusera mana impotriva celeilalte.
Dar ma intreb: ce merit am eu sa decid viitorul tarii astia? Ce ma recomanda sa am drept de vot? Eu nici macar nu deschid televizorul. N-am habar cine-s aia, cu ce s-au ocupat pana acum si nici ce vor face de acum incolo. Stiu doar ca, atat sub unii, cat si sub ceilalti, poporul geme de neputinta. Si de-asta am votat, pentru ca am dreptul s-o fac, neavand habar ce fac. Dupa vot, am doar obligatii, dar acum am avut dreptul sa aleg. Si-am ales cu patima omului caruia nu-i mai pasa cat de rau va fi, pentru ca e amortit sub greutatea impotentilor care conduc. Probabil am ales raul cel mai mare, dar asta nu ma sperie defel. Daca spre pierzanie ne indreptam, macar sa mergem mai repede, mai curmam din suferinta.

Da, mi-e sila, mi-e ciuda, mi-e lehamite de toti, de-asta aproape ca nu mai ies din casa, de-asta nu deschid televizorul, de-asta nu dau doi bani pe tara asta si pe cei 80% de cretini care o populeaza. Cu toate astea, am drept de vot. E drept?

Ne va conduce inca 5 ani Basescu. Daca nu aveti pe cine, infierati-ma pe mine. Sunt amortita, nu simt nimic.

Luna patrata

Rasul-plansul

Cum voi fi ajuns eu in newsletterul Flu.ro, dumnezeu stie… ca nu-mi amintesc a avea apucaturi d-astea.. cert este ca zace in mailul meu, de cateva zile, articolul cu titlu “Facem sex dupa ce radem?”. Nu l-am sters, ca e un titlu bun. Ba, azi l-am si deschis, intrigata fiind, dupa cum ati banuit, mai mult de partea cu rasul, decat de sex.
Articolul este scris de o femeie aproape desteapta, iar printre prostiile de rigoare (statistici despre cum si cat de grozav sa fie el), am gasit si niste fraze misto (doua, daca citez din memorie), pe care doresc sa le reproduc ca sa nu ma mai simt extraterestra:

1. “[...] asta-i meritul lucrurilor dureroase: pot fi implinite cu o mare economie de mijloace. Nu e nevoie de o risipa atat de mare de energie.”

2. “[...] durerea provocata de El ne face sa-l iubim mai mult. Rasul nu creaza legaturi de durata, doar umple niste clipe [...]“

Restul e balast.

 

Ciocarlia

Bucuresti tarziu de duminica noaptea. Trecut de 2.00. Ascult Phoenix cu geamurile coborate. Las in urma ziduri si oameni dormind. Din mine se inalta o caldura crescanda si, zambind zorilor imaginare, imi promit ca voi face asta mai des.

Nu cred in zodii

Cu toate astea, sunt leu. Unul al dracului de autentic.  Care ar sfasia pe oricine pentru puii lui. Caruia ii place luxul si, deopotriva, lauda, care adora sa domine si sa dea directive, care se poate erija oricand in lider, mai mult sau mai putin dorit de ceilalti.

Sunt o fiara orgolioasa si egoista, nu-mi face nicicum rau sangele, ba chiar imi face placere, taxez slabiciunea si prostia, nu am nicio toleranta pentru soarta celorlalte animale care s-au nascut nu sa traiasca, ci sa supravietuiasca. Sunt aroganta si ma cred desteapta, iar cine are impresia ca n-am dreptate, este invitat sa ma supuna unui test, pe orice tema. Imi place dreptatea si corectitudinea, verticalitatea, chiar tirania, atunci cand vine dintr-o inima viteaza, nesubjugata meschinului uman. Stiu sa pierd. Nu-mi pica bine, dar pierd demn si-mi scot palaria in fata adversarilor care m-au infrant. Si afirm despre ei ca-s mai buni decat mine, oricui ma intreaba.

Sunt mandra de ceea ce sunt, nu multumita, si nu m-am oprit, iar cine ma stie, stie si la ce ma refer. In jungla data, sunt prea buna!

 

Ma pierd

Voi, astia tineri, purtati in permanenta o pereche de ochelari verzi.

“Ca vacile alea care fac branza olandeza ( nu stiu in ce tara o fi asta). Dar acolo, cand vine toamna, vacile nu mai pasc iarba, pentru ca este ingalbenita, si-atunci li se pun o pereche de ochelari verzi, pentru ca ele sa manance cu pofta si sa dea lapte mai mult.”

Eu m-am hotit, privesc peste ochelari. Nicio pofta nu mai vad si niciun verde… Si tineretea… in parul careia imi ascund uneori  nasul si o adulmec, imi intoarce mofturoasa o mutra plictisita, spunandu-mi tot mai des ca nu mai sunt demna de aroma ei.

…

Tu mi-ai daruit linistea, intr-o lume plina de zbucium.

Muzica

Toamna imi canta muzica ce-mi place. Culori, armonie, ploaie, tacere si tristete. Multa tristete neinteleasa de multi, vioara sufletului meu. Toamna mi-e dor, mi-e frig, mi-e sete si mi-e visare.
Daca toamna ar fi femeie, ar avea ochii mei. Si daca mi-ar fi iubita, i-as spala picioarele. E aspra si demna, generoasa si sublima, calda cat sa nu uitam cat de dureros poate biciui insingurarea. Nu pot scrie despre toamna fara sa o iubesc, n-o pot trai fara sa-mi fie teama ca nu ma va mai primi si maine. Nu stiu, de mult prea multe ori, sa scriu. Dar toamna citeste; in tremurul mainilor mele, pe buzele vinetii, in ochii ascunsi de lumina. Si ma iarta ca nu-i pot spune mai mult.

Ma iarta si tu… ca nu-ti spun nespus cate ti-as spune, daca as sti.
Ma iarta ca nu mai am timp de muzica pentru ca plang prea mult.
Ma iarta, domnul meu, ca nu stiu a saruta decat cu buzele…

E o muzica in toamna,  o cadenta rara, e o dorinta bizara; o simt intr-un fel si o cant prea sarac. Nu voi mai scoate vioara din suflet, urechile nu vibreaza, iar tu stii oricum, toamna iti canta si tie.

Rostul intamplarilor

by cerulinstelatdeasupra

Tu plangi, chiar de zambesti luminii oarbe
tu seci, cu toata ploaia dinspre sud
tu nori, cu tot seninul prins in salbe
tu iad, desi din rai crezi ca te-aud.

Tu speri, chiar de-i albastra zarea
Tu gri, desi pictezi acelasi curcubeu
Tu ceri, dar stinsa-i lumanarea
Din cerul parasit de Dumnezeu.

Ma uit la voi

De cateva zile, am gatul intepenit. Un motiv bun sa privesc drept in fata, poate mai invat cate ceva. De cativa ani, traiesc intr-o casa in care nu se intampla nimic. Sau se intampla totul dupa bunul meu plac, doar atunci cand eu aprob sa se intample. De cateva luni, nu mai dau nicio aprobare. Nu suna nimeni la usa, nu intra nimeni, nu ma deranjeaza decat perdeaua miscata de vant si luminile farurilor pe pereti. Azi-noapte, ma gandeam la jaguarul verde din fata blocului. Pornise o alarma, nu m-am dat jos din pat, nu era a mea. La fel se intampla cand suna interfonul, cineva si-a uitat cheia acasa, sau e baiatul cu pliante pentru cutia de scrisori.

Mai demult, imi cunosteam vecinii din bloc. Erau vreo doua femei cu care imi beam cafeaua si faceam schimb de retete de prajituri. Nu-mi mai pot imagina cum ar fi sa fac asta acum. Sa vorbim despre fetze de masa scrobite si despre biberoane sterilizate. Neaparat sa faci cozonacii cu faina trei nule, este cea mai buna. Probabil le-as plictisi la fel de tare pe cat ma plictisesc ele pe mine.

Ma uitam ieri la expresia unei femei cu doi copii. O auzeam vorbind cu alte mame, despre obiceiurile lor din cursul zilei, despre mesele copiilor, despre problemele lor. Le-am urmarit privirea sorbindu-si copiii din ochi. Le cunosc barbatii. Le stiu preocuparile.

Mi-e dor cateodata de viata de familie, noroc ca-mi revin repede. Voi fi avut eu ghinion, dar tot ce observ ma duce cu gandul catre aceeasi rutina. As muri, daca as trai asa. Prefer monotonia mea, si casa mea in care nu se intampla nimic. Nimic altceva decat ce aprob eu. Probabil m-am salbaticit. Chiar si atunci cand ies undeva, vreau repede acasa. Cand am musafiri, cu o singura exceptie, in maxim 2 ore cred ca am atitudinea copilului ala “hai, mama, fa patul, ca musafirii vor sa plece”. Ma deranjeaza zgomotul, vorbaria, forfota, aglomeratia.

Ma uit pe geam la voi. Uneori va invidiez, dar imi trece repede.