Tu mi-ai daruit linistea, intr-o lume plina de zbucium.
Toamna imi canta muzica ce-mi place. Culori, armonie, ploaie, tacere si tristete. Multa tristete neinteleasa de multi, vioara sufletului meu. Toamna mi-e dor, mi-e frig, mi-e sete si mi-e visare.
Daca toamna ar fi femeie, ar avea ochii mei. Si daca mi-ar fi iubita, i-as spala picioarele. E aspra si demna, generoasa si sublima, calda cat sa nu uitam cat de dureros poate biciui insingurarea. Nu pot scrie despre toamna fara sa o iubesc, n-o pot trai fara sa-mi fie teama ca nu ma va mai primi si maine. Nu stiu, de mult prea multe ori, sa scriu. Dar toamna citeste; in tremurul mainilor mele, pe buzele vinetii, in ochii ascunsi de lumina. Si ma iarta ca nu-i pot spune mai mult.
Ma iarta si tu… ca nu-ti spun nespus cate ti-as spune, daca as sti.
Ma iarta ca nu mai am timp de muzica pentru ca plang prea mult.
Ma iarta, domnul meu, ca nu stiu a saruta decat cu buzele…
E o muzica in toamna, o cadenta rara, e o dorinta bizara; o simt intr-un fel si o cant prea sarac. Nu voi mai scoate vioara din suflet, urechile nu vibreaza, iar tu stii oricum, toamna iti canta si tie.
Postat in Albastre, Eu | 4 Comentarii »
by cerulinstelatdeasupra
Tu plangi, chiar de zambesti luminii oarbe
tu seci, cu toata ploaia dinspre sud
tu nori, cu tot seninul prins in salbe
tu iad, desi din rai crezi ca te-aud.
Tu speri, chiar de-i albastra zarea
Tu gri, desi pictezi acelasi curcubeu
Tu ceri, dar stinsa-i lumanarea
Din cerul parasit de Dumnezeu.
Postat in Adunate | 3 Comentarii »
De cateva zile, am gatul intepenit. Un motiv bun sa privesc drept in fata, poate mai invat cate ceva. De cativa ani, traiesc intr-o casa in care nu se intampla nimic. Sau se intampla totul dupa bunul meu plac, doar atunci cand eu aprob sa se intample. De cateva luni, nu mai dau nicio aprobare. Nu suna nimeni la usa, nu intra nimeni, nu ma deranjeaza decat perdeaua miscata de vant si luminile farurilor pe pereti. Azi-noapte, ma gandeam la jaguarul verde din fata blocului. Pornise o alarma, nu m-am dat jos din pat, nu era a mea. La fel se intampla cand suna interfonul, cineva si-a uitat cheia acasa, sau e baiatul cu pliante pentru cutia de scrisori.
Mai demult, imi cunosteam vecinii din bloc. Erau vreo doua femei cu care imi beam cafeaua si faceam schimb de retete de prajituri. Nu-mi mai pot imagina cum ar fi sa fac asta acum. Sa vorbim despre fetze de masa scrobite si despre biberoane sterilizate. Neaparat sa faci cozonacii cu faina trei nule, este cea mai buna. Probabil le-as plictisi la fel de tare pe cat ma plictisesc ele pe mine.
Ma uitam ieri la expresia unei femei cu doi copii. O auzeam vorbind cu alte mame, despre obiceiurile lor din cursul zilei, despre mesele copiilor, despre problemele lor. Le-am urmarit privirea sorbindu-si copiii din ochi. Le cunosc barbatii. Le stiu preocuparile.
Mi-e dor cateodata de viata de familie, noroc ca-mi revin repede. Voi fi avut eu ghinion, dar tot ce observ ma duce cu gandul catre aceeasi rutina. As muri, daca as trai asa. Prefer monotonia mea, si casa mea in care nu se intampla nimic. Nimic altceva decat ce aprob eu. Probabil m-am salbaticit. Chiar si atunci cand ies undeva, vreau repede acasa. Cand am musafiri, cu o singura exceptie, in maxim 2 ore cred ca am atitudinea copilului ala “hai, mama, fa patul, ca musafirii vor sa plece”. Ma deranjeaza zgomotul, vorbaria, forfota, aglomeratia.
Ma uit pe geam la voi. Uneori va invidiez, dar imi trece repede.
Postat in Antagonice, Eu | 5 Comentarii »
Strange in palma cioburi de scriptura,
cuvinte siroiesc cu sange din vene mai demult pulsande,
sub talpa mor albastre petale de lebada,
strivite de refuzul cugetelor prea mandre.
Cum sa te-ntreb cat timp a trecut de cand inima ta n-a iubit?
Tu nu ai ceas, la fel cum pentru mine timpul s-a oprit.
Postat in Eu, Turbate | Lasă un comentariu »
Carari ostenite spre-amurguri ma poarta,
Merg… pasii sa-mi scutur de plumb amortit,
Un cant, mereu acelasi, ma leaga de soarta,
In zari iluzorii nu-i nimic de gasit.
Nu mai observ demult schimbarile de vreme,
Ploua marunt si-ntunecat in plina vara,
Doar toamna mai privesc natura printre gene,
Cat sa-i salut tristetea si tanguirea-amara.
Ma infasor in toamna, nu-mi e nici cald, nici frig,
Astept zile carunte sa-mi amorteasca vrerea,
Si-n somnul bland al iernii sa nu mai pot sa strig,
Sa nu mai simt nici gerul, nici frica, nici durerea.
Postat in Albastre, Eu, Turbate | 1 comentariu »
Nu poate incapea… in cuvinte.. in puncte.. in lacrimi… sau in vreun cantec… cat mi-e de DOR, uneori… de MAMA…
Iar mama mea… nici nu va banui vreodata.
Postat in Albastre, Eu, Vremelnice | 1 comentariu »
Nu-mi pasa azi ca peste noi se-asterne covor de frunze galbene si moarte,
Le urmaresc cum cad si am in minte ritmul de vals pe care m-ai iubit azi-noapte.
Dansez cu tine-n mine si plang, si rad… dansez
In fiecare noapte.
Postat in Albastre, Eu | 1 comentariu »
Mi-a fost foarte rau azi-noapte, suficient de rau cat sa ma panichez ca as putea crapa. Nu m-am panicat intr-atat cat sa chem salvarea, totusi, dar am sunat, la un moment dat, la 112, pentru un sfat medical. Ca te-ntreaba: “doriti salvare sau sfat medical?”. Si zisei ca nu vreau salvare, sa pun niste oameni pe drumuri aiurea, dar poate imi zice ceva prin telefon.
Raman pe fir vreo… 5 minute si dupa o tacere luunga si benefica, orele fiind trecute de 2 am, vine una si zbiara: “DA, CE S-A INTAMPLAT?”. Eu ii multumesc in gand domnului ca mi-a dat raspunsul la intrebarea pentru care sunasem (in mod cert, daca sufeream de inima, crapam instantaneu) si-i spun ca mi-a amortit un picior de nu-l mai simt (stangul), ca respir greu (ca ala negru) si ma cam inteapa in piept. Si-i mai spun si ca n-am stat intr-o pozitie incomoda, intrucat de minim o ora sunt lungita cu fata in sus in pat, ca m-am plimbat prin casa, inainte de asta, ca sa mi se dezmorteasca, ca NU am dormit pe el (pe picior) intrucat n-am dormit deloc pana atunci. Si ea zice (evident, tot zbierand) : IMI PARE RAU, NU VA POT AJUTA TELEFONIC, CHEMATI SALVAREA! – si-mi inchide.
Lucru care ma bucura pe de-o parte, intrucat daca era rost de vreo comotie cerebrala, o faceam sigur atunci, de nervi.
N-am apucat sa-i mai spun ca nu chem salvarea dintr-un motiv, zic eu, foarte intemeiat, anume ca : daca n-am mare lucru, un alt om ar putea sa moara, in timpul asta, pentru ca salvarea e la mine. Deci n-am chemat-o si ma bucur. Pana dimineata piciorul si-a revenit considerabil. Deci nu va bucurati, ca nu crap.
Trebuia sa zic de asta, nu c-ar fi vreo noutate…
Postat in Antagonice, Eu | 5 Comentarii »
Nu, nu-s ai mei… Sunt catei de dat spre adoptie, la mine printr-o intamplare, doar pentru o noapte… Am poze multe, multe, sa ziceti daca mai vreti.
Postat in Adunate, Decolorate, Jucause | 5 Comentarii »
