Si poate nu doar o ineptie, ci si un act egoist. Bag de seama ca am o obsesie cu egoismul, in ultima vreme. Iubim si altfel decat in raport cu noi insine?

Te iubesc pentru ceea ce esti? Pentru ceea ce esti – cand? Evident, in raport cu mine. Ceea ce esti tu in raport cu universul, n-o sa am eu habar vreodata.
Pentru ca esti bun, cald, intelegator,  pentru ca ma rasfeti, pentru ca ma ajuti, pentru ca ma accepti, pentru ca pot discuta cu tine, pentru ca ma simt bine cu tine, pentru ca la tine in brate e nustiucum (ca nu mai stiu, e mult de-atunci), pentru ca am sute de motive sa-ti multumesc. Si iata cum iubirea se reflecta, mai degraba, in recunostinta, decat in divinitate.

Si iata cum iubirea noastra e pentru binele din noi, cum nevoia noastra de a iubi se concretizeaza in calitati pe care le generam unor oameni din jurul nostru, cum doar rezonanta dintre tine si el naste iubirea despre care vorbim cu totii. Pentru ca altfel am fi toti niste dumnezei, pe care i-ar iubi toti ceilalti. Sau am fi toti niste monstri pe care nu i-ar iubi nimeni. Dar orice bestie e iubita de o frumoasa, pentru ca orice frumoasa genereaza calitati unei bestii. Din nevoia ei de a iubi.

Si credem toti ca l-am gasit pe dumnezeu, cand iubim un om. Si ne amagim ca suntem mai aproape de El, cand, de fapt, suntem mai departe. Dintr-un considerent foarte matematic: energia nu se indreapta catre ce trebuie.

Anunțuri