E foarte greu, cand iti doresti sa nu omiti nimic, sa extragi esenta. Am sa scriu ceea ce stiu ca si-ar dori sa scriu, restul de lucruri lumesti se pot pierde in negura uitarii, mai ales ca sunt atat de cunoscute tuturor si atat de imposibil de schimbat.

Ieri dupa-amiaza m-a sunat. Abia articula. M-a prins de mana, mi-a spus (pentru prima oara pe nume): „Maria, eu ma duc. Te rog sa nu chemi salvarea, sa nu chemi pe nimeni. Suna-i dupa ce mor. Am bani in geanta neagra, si actele mele sunt tot acolo, ia geanta la tine. Si, te rog, sa iei pictura mea, de pe perete, sa o ai amintire. Sa ma inmormanteze cercetasii, suna-l pe Laurentiu, spune-i ca l-am rugat. Dar nu acum. Acum, sa nu pleci, te rog, mai stai 5 minute.” I-am promis ca nu plec, il tineam de mana si ii simteam pulsul la incheietura degetului mare. A adormit si am sunat la ambulanta.

Ambulanta n-a venit curand, intre timp s-a trezit si vorbea. Mi-a vorbit 3 ore, il intrebam uneori cate ceva, sa ma asigur ca nu delireaza. Imi raspundea la intrebare. Apoi vorbea din nou, trecand de la una la alta, ca si cand ar fi vrut sa-mi spuna tot, cat mai repede. Se mai oprea si atipea, imi spunea ca a obosit si nu mai poate vorbi. Am stat 3 ore langa el, pe marginea patului, si l-am ascultat. Mi-am notat pe telefon cate ceva, le voi scrie separat.

Simteam ca l-am tradat, chemand medicul. Ma simteam vinovata si egoista. L-am rugat sa mai ramana, sa vedem filmele alea, sa ascultam impreuna muzica clasica ce-i place foarte mult. A zambit. Mi-a spus ca omenirea va disparea, si nu-i niciun pacat in asta, nu trebuie sa ne para rau, noi singuri ne indreptam catre autodistrugere. E pacat insa ca, odata cu oamenii, va disparea si muzica.

M-a rugat sa iau o unghiera de pe masa si sa ii tai unghiile, ca vrea sa fie un cadavru frumos, nu-i place sa „poarte doliu sub unghii”. I le-am taiat in timp ce el continua sa vorbeasca, si a vorbit o vreme dupa ce terminasem. La un moment dat s-a oprit din ce povestea, zicand: „Maria, iarta-ma!”. Pentru ce? – l-am intrebat. „Te rog, iarta-ma pentru ca nu ti-am multumit. Tatal meu m-a invatat, daca nu-i poti plati unui om un serviciu pe care ti-l face, neaparat sa-i multumesti. Imi pare rau, Maria, ca nu te-am cunoscut mai demult. As vrea sa fac ceva pentru tine, sa te rasplatesc. Tudor Musatescu spunea: oameni sunt putini pe lumea asta, restul sunt locuitori. Eu am sa mor, dar tu esti tanara, te rog, ai grija de copilul tau, sa fie om, sa nu fie secatura.

Cand a venit ambulanta, am avut un moment de lasitate. I-au luat tensiunea, l-au consultat, au spus ca nu au ce sa-i faca si au vrut sa plece. Mi-a fost frica sa raman iar singura cu el, l-am convins sa mearga la spital. Cred si acum ca de dragul meu a mers, desi stia cum va fi. L-au chinuit sa-l puna intr-un scaun cu rotile, l-au chinuit sa-l scoata pe usa, sa-l coboare scarile, sa-l aseze pe targa. Am mers dupa ambulanta, am stat langa el in camera de garda la Sf. Ioan, ii era frig, si frica, ma intreba de ce il tin acolo atat, ce vor sa-i faca. I-au facut EKG, si analize. M-a rugat sa ii aduc telefoanele si agenda electronica. M-am intors la el mai tarziu, pe la 11. Mi-au spus ca are doar boli cronice, pentru care mi-au facut 2 retete. Si ca trebuie sa plece acasa, ca nu e urgenta si nu-l pot interna. El se chinuia cu picioarele atarnand, cu sonda atarnand, cu mainile atarnand, pe un pat-targa, in stationar. De cateva ore. I-am spus ca mergem acasa si s-a bucurat ca un copil. „Sa nu ma lasati singur aici, doamna Maria, femeile astea tipa la mine…”. Nu puteam sa-l las. Am chemat o ambulanta si pompierii. Nu-l atingea nimeni fara manusi, parca avea lepra. L-au azvarlit pe pat si au iesit din casa cat au putut ei de repede, cerandu-mi seria de buletin, ca „martor”. Era 3 dimineata. L-am invelit si si-a cerut iertare ca imi face asta. I-am spus ca sunt obosita si mi-a parut rau ca plec. Imi pare rau pentru fiecare minut pe care il pierd, neascultandu-l.

Anunțuri