Daca o sa privesc doar partea pozitiva a lucrurilor (si asta am sa fac), mi-a mai venit inima la loc, in seara asta, cand am vazut ca mai sunt „nebuni” ca mine. Iar am plecat dupa un catel. De data asta, am avut atata sprijin, cum n-am mai simtit niciodata pana acum. S-au oferit, SINGURI, cateva zeci de oameni sa ajute. E drept ca nu sunt romani decat doi sau trei dintre ei, dar mi-au aratat ca se poate.

Acum cateva zile ma gandeam cu groaza la situatia in care voi gasi IAR un animal bolnav pe strada, si nu voi mai reusi sa-l iau, pentru ca nu-mi permit. Mi-a disparut teama asta. Unii oameni chiar sunt dispusi sa ajute, doar ca nu ma invarteam eu in cercurile care trebuie.

Publicitate